- poveste strict autentică; primul episod -

Vară. Cald. Frumos. Arşiţe care, ziua, pleoştesc oraşele şi le cufundă-n abulie, pînă cînd, seara, obosite, adorm, lăsînd lumea să mai răsufle. E vreme de vacanţe şi de dat în stambă, din dosul clinchetului de pahare, despre locurile umblate şi chestiile văzute. După fierbinţeala unei zile scăldate în torente de sudoare, şi după respiratul care pare în zadar, ca peştele pe mal, seara vine ca o eliberare, ca o iertare de păcate. Şi-n armistiţiul ăsta scurt, în vremea în care Divinitatea moţăie şi uită de lume, la adăpostul nopţii, abia acoperite cu cîte-o umbră de ţesătură fină, cele mai frumoase trupuri de femei plutesc spre lumina difuză a teraselor. Îndărătul ceţii fine a hainelor, se citesc cele mai aiuritoare forme, cele mai năucitoare arome, cele mai vinovate gînduri scăpate la zburdat sub apărarea nopţii. E vară, dom’le, ce s-o mai lungim… Ştie toată lumea. Serile pe la terase sînt un chin pentru bărbaţi şi un prilej nebun pentru femei să răzbune tot. Absolut tot. De la facerea lumii – mă rog, pentru evoluţionişti, de la Big Bang – pînă în secunda asta. Serile tîrzii de vară devin teatrele de război ale celor mai cumplite zvîrcoliri erotice, ascunse, înghesuite, îndesate sub cele mai ridicole şi neizbutite măşti ale nepăsării. Ştiţi foarte bine. E ca şi cînd ai face prin aer un gest vag, care arată că eşti imun la de-alde astea. Imun pe dracu’. Hai să fim serioşi. Toată lumea arde pe dinăuntru, iar ochii, supremul paravan al aparenţei, abia aşteaptă să fure o imagine pe care s-o trimită degrabă imaginaţiei hămesite, celui mai productiv sector al minţii de la ora aia. Mai toţi, indiferent de sex, sîntem nişte nepoţi de Superman pentru cîteva secunde, atunci cînd, luaţi de val, avem senzaţia că vedem dincolo de ţoale. Pe scurt, ca să nu transformăm toată povestea într-un lac de transpiraţie rece – o seară de v