Am luat titlul de mai sus pentru aceste întârziate însemnări de lectură din chiar cartea la care mă voi referi: Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu (Editura Vitruviu).

O carte de literatură non-ficţională în două volume, apărute la oarecare distanţă unul de celălalt (primul în 2000, al doilea în 2006), legate între ele prin faptul că ne vorbesc despre aceeaşi lume şi aceeaşi epocă, anii din preajma, din timpul şi de după ultimul război, ajungând până prin 1960. Acesta e infernul trăit cândva de autoare şi de ai săi şi „retraversat” prin rememorare. Avem un conglomerat de evocări, de mărturisiri, de portrete, de scrisori, de fragmente de jurnal, de extrase din ziarele timpului, totul de mare interes pentru cititorul de acum. Nu doar pentru acela preocupat de istorie ci pentru oricare. Şi poate cel mai mult pentru cititorii care au trăit ei înşişi experienţe de acelaşi fel cu autoarea şi în aceeaşi perioadă, contemporanii ei. Mă aflu printre aceştia, ca şi Nicolae Manolescu de altfel. În Istoria sa, în capitolul „Memorialişti de ieri şi de azi”, criticul trece cartea Anniei Bentoiu în rând cu cele ale unor I.D. Sîrbu, Petre Pandrea, Ion Ioanid, găsindu-i nota proprie în ceea ce criticul numeşte „infinita delicateţe sufletească” a autoarei, transmisă textului ei confesiv şi evocator. „O infinită delicateţe sufletească”, scrie N. Manolescu, „este pusă în slujba evocării unei istorii de care n-a fost cruţat niciunul dintre noi, oamenii unei generaţii care a avut şansa şi totodată neşansa, deopotrivă de absurde, de a trăi două răsturnări ale ordinei politice şi grozăvia celui mai înspăimântător deceniu de după mijlocul celui mai înspăimântător secol al mileniului încheiat”.

Cum se împacă „infinita delicateţe” cu aceste realităţi de grozăvie şi dezastre, de agresare fără precedent a omenescului şi de nemaiîntâlnite dislocări ale „normalităţii”? În f