Tropicele rămîn pînă la urmă „surîzătoare”, deşi trebuie să înfrunte uneori tristeţi adînci: surîsul înseamnă atunci doar împă- care cu soarta.

După ultimul război mondial, cînd devenise limpede că în România se va instaura un regim comunist, psihoza lui sauve qui peut a cuprins multă lume; toţi cei care au avut destul curaj şi mijloace să o facă au fugit spre Apus, spre ţările unde armata roşie încă nu ajunsese. Şocaţi psihic, unii oameni au fugit cît mai departe cu putinţă, ajungînd astfel pînă şi în Brazilia. De cealaltă parte a Atlanticului, s-au simţit probabil mai în siguranţă.

Avem astăzi o impozantă lucrare de sinteză despre exilul cultural românesc, datorată lui Florin Manolescu. Dar forma concretă şi spiritul unor publicaţii ale exilaţilor pot fi percepute doar prin contact direct cu paginile îngălbenite şi friabile.

(Îngălbenite şi friabile: iniţiate de intelectuali săraci, care îşi rupeau de la gură pentru a scrie şi tipări reviste, acestea apăreau fatalmente pe hîrtie ieftină, cu litere şterse şi în condiţii editoriale de înduioşătoare indigenţă.)

„Cetatea Luminii” – aşa s-a chemat revista apărută în Brazilia anului 1954, cînd în România noaptea se făcuse adîncă şi fără speranţă. Numărul unu, cu o bogată participare şi de impresionantă varietate, poartă ca dată a unor texte „august 1954”; însă revista vede lumina tiparului abia spre finele anului, probabil din cauza întîrzierii plăţii la tipografie.

Iniţiatorul ciudatei reviste a fost D. Paulescu, profesor fixat în Brazilia, unde a înjghebat un mic cerc de intelectuali români. În acei ani, în jurul Casei Române deschise la Rio de Janeiro şi cu articulaţii la São Paulo, activau destui refugiaţi, unii dintre ei personalităţi culturale şi sociale notabile. Citite astăzi, cele cîteva rînduri ale articoluluiprogram al „Cetăţii” respiră un aer de propagandă naiv