Ce este mai rar ca aurul în România de azi? Care este valoarea care ne lipseşte, ca o vitamină esenţială, pe care nu ştim să ne-o producem singuri şi pe care n-are cine să ne-o dăruiască?
Boala morală de care suferim cu toţii, pe care ne-o recunoaştem, uneori exagerând-o chiar, cu masochismul celui care se scarpină până la sânge, este, cred eu, una carenţială.
Toată lumea vorbeşte de excesele noastre, de marea de ură, invidie, rea-voinţă şi rea-credinţă în care ne zbatem, dar această stare de rău, cred eu, se poate înţelege mai bine (în plus cu o firavă nădejde de redresare) printr-o lipsă. De educaţie? De civilizaţie? De bun simţ? De empatie? În mod sigur multora ne lipsesc şi acestea. Dar ele sunt prea generalumane ca să aibă valoare de diagnostic. Sentimentul meu e că lumii româneşti, aşa cum a ajuns ea astăzi, îi lipseşte fundamental puterea de a admira.
De urât, urâm cu înverşunare. Toţi cei care nu gândesc ca noi devin viermii, limbricii, şobolanii unei lumi cloacale. Toţi concurenţii noştri sunt şmecheri, escroci, farseuri şi ne-au luat-o înainte prin fraudă.
Lumea noastră seamănă cu bolgiile danteşti sau cu faimoasa imagine a lui Isus, înconjurat, năpădit, strivit de cele mai hidoase şi mai groteşti feţe de sub-umani, din pictura lui Bosch. Fierbem în suc propriu, într-o lume sumbră şi excremenţială, lume de pamflet şi caricatură. Ne-am înţepenit în infern, a început să ne placă, pentru că aici, dacă suferim chinurile iadului, avem în schimb satisfacţia de a-i sfâşia etern pe tovarăşii noştri de osândă. E drept, răul este mai expresiv decât binele.
Pari întotdeauna mai inteligent când conteşti decât când admiri. Spaţiul public românesc are ceva fascinant în apocalipticul său. Negativismul, contestarea sistematică a tuturor valorilor din jurul nostru pot părea mai fertile şi mai necesare decât admiraţia. Pentru nenumăraţi comentatori d
