Una din cele mai puternice amintiri din copilaria mea este legata de bunica din partea mamei, Antonia.
De cate ori parintii mei plecau de acasa, se inchidea cu cheia in dormitor si punea la patefon o placa tocita, pe care un barbat cu voce tremurata canta un cantec trist, despre o femeie care isi asteapta, la fereastra, iubitul plecat in razboi. "Numai cei ce iubesc cu adevarat nu obosesc sa astepte", spunea cantecul. Si bunica trebuise sa astepte zece ani, pana cand iubitul ei sot s-a intors acasa din prizonierat, dupa razboi. In clipele de tristete, cuvintele acelui cantec i-au alinat dorul si singuratatea.
In ultima vreme, si eu ma simt asa cum imi inchipui ca s-a simtit bunica stand in fata ferestrei. Si eu astept. Un barbat pe care sa-l pot iubi cu toata fiinta mea. Intens, fara sovaire, pana la sfarsitul vietii. Si din cand in cand, chiar intalnesc cate unul, care ma face sa trag nadejde ca visul meu ar putea deveni realitate. Iesim impreuna la un restaurant, mancam si stam de vorba, incercam sa ne ghicim unul pe celalalt. Daca dupa aceea am certitudinea ca el si cu mine nu vom deveni vreodata un cuplu, i-o spun deschis. Barbatii, in schimb, dau bir cu fugitii. Nu de mult, m-am vazut de cateva ori cu unul, cu care ma intelegeam minunat. Intr-o duminica seara, am primit de la el un SMS: "Ai chef sa ne intalnim maine seara? Imi face placere sa te intalnesc". I-am raspuns imediat: "De acord. Iti convine ora opt?". Pauza. I-am scris din nou - tot nimic. N-am mai primit niciodata un raspuns de la el.
Am citit intr-o revista americana ca acest obicei al barbatilor de a disparea brusc, fara o vorba de ramas-bun, este o tendinta noua si odioasa, in raporturile lor cu milioanele de femei singure. O metoda brutala de exprimare a lipsei de interes fata de suferinta pe care o provoaca. Indelunga asteptare a unui semn de viata din partea unui barbat ca
