În noul său film, „Haywire: Cursă pentru supravieţuire“, regizorul Steven Soderbergh încearcă să împace rigorile thrillerului de spionaj cu cele ale cinemaului de autor.
Tentativa nu este nouă, ba chiar este extrem de bătută, dar lui Soderbergh îi place de multă vreme să se joace, şi, de cele mai multe ori, joaca îi iese. Nu trebuie uitat niciodată că americanul Steven Soderbergh rămâne autorul unuia dintre cele mai impresionante debuturi cinematografice de la „Cetăţeanul Kane" încoace: „Sex, minciuni şi casete video" (1989), distins, pe bună dreptate, cu Palme d'Or la Festivalul de la Cannes din acel an.
Un mare talent
Imensul talent al tânărului artist (26 de ani la vârsta debutului) s-a mai exprimat strălucit şi în câteva dintre filmele realizate imediat după aceea, la începutul anilor '90: „Kafka" (1991) - (pseudo-)biografie ficţională a geniului praghez, postmodernă până-n măduva oaselor -, complet ignoratele „King of the Hill" / „Regele maidanelor" (1993) şi „Underneath" (1995), obscurul „Schizopolis" (1996) - film complet fără credite. Treptat, Soderbergh s-a îndreptat spre un stilism steril, cu sclipiri inerente unui mare regizor. Exemplul cel mai clar este nesfârşita serie de filme de acţiune „Ocean's".
Succesul nu l-a părăsit niciodată; se evidenţiază thrillerul după Elmore Leonard „Out of Sight" / „Pasiune periculoasă" (1998), „Erin Brockovich" şi „Traffic", ambele din 2000, reecranizarea (nu remake-ul) „Solaris" (2002), cele două părţi ale biografiei lui „Che" (2008). O încercare de a regăsi filonul postmodern iniţial - „The Good German" (2006), plasat în 1945 şi filmat în maniera clasicelor gen „Al treilea om" (1949) - nu a mai avut acelaşi farmec, dovadă că maestrul a obosit puţin (aproape 30 de titluri finisate).
O altă Nikită
Acest „Haywire" (al doilea lungmetraj al său pe 2011, după „Contagion" / „Pericol nevăzut")
