Ce se întîmplă în Piaţă continuă să fie discutat şi analizat pe toate părţile. Încerc să citesc cît mai mult din ce se scrie, dar continui să fiu nelămurit. Impresia mea e că fiecare înţelege şi preia din mesajul Pieţei exact ce îi convine, ce se pliază pe credinţa sa mult înainte formată. Una peste alta, cei din Piaţă par convinşi că toate partidele sînt egal nemernice. Situaţie în care nu văd de ce mai sînt necesare alegerile, anticipate au ba (la vreun nou partid sau om politic imaculat refuz să mă gîndesc). Eu m-aş bucura ca Piaţa să reprezinte, într-adevăr, un moment al ieşirii din letargie, al conştientizării. Poate va fi aşa. Oricum, să protestezi, să nu înghiţi orice e foarte sănătos. Dar nu mi s-a părut că studenţii mei, de exemplu, ar fi prea implicaţi. Trec şi eu zilnic pe acolo, la şi de la facultate, şi ce văd e destul de diferit de descrierile pe care le citesc apoi. Iar comparaţia cu ce a fost în decembrie 1989 mi se pare indecentă. Miza e, totuşi, alta. Am citit şi eu textul discursului dlui Claudiu Crăciun la recenta audiere de la Bruxelles, discurs care a entuziasmat multă lume, inclusiv oameni pe care îi respect enorm. Am fost şi eu de acord cu ei că discursul acesta reprezintă, în cea mai mare parte, o dovadă de normalitate şi bun-simţ care aruncă şi mai năprasnic în derizoriu prestaţia politicienilor de meserie. Dar un anume paragraf m-a şocat şi m-a făcut să-mi formulez, poate, mai bine temerile în legătură cu Piaţa. Iată-l: „Am descoperit şi activişti civici şi ecologişti care, după ce au stat zile de-a rîndul în Piaţă, au început să susţină celelalte grupuri (suporterii susţinîndu-i pe activişti, pensionarii pe studenţi, şi invers). Toate vocile (şi acest lucru este un excelent exemplu pentru ce s-a întîmplat în Piaţă), toţi oamenii, chiar dacă nu au auzit despre Roşia Montana Gold Corporation, bazată pe cianură şi corupţie, după zile d