Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism.
Volumul I. Lirica ultimelor decenii de comunism (272 pag.)
Volumul II. Lirica epocii postcomuniste (220 pag.)
Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2011
Într-un scurt serial publicat pe blogul personal, Octavian Soviany ţine să preîntâmpine câteva posibile obiecţii legate de cele mai recente două volume ale sale intitulate Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (pe care le-a recenzat în numărul precedent al revistei noastre Iulia Iarca). În principiu, atitudinea nu mi se pare la locul ei.
Cred totuşi că despre cărţile lor autorii ar trebui să păstreze tăcerea. E nu doar mai elegant, dar şi mai înţelept să le oferi cititorilor drepturi depline. Inclusiv pe acela de a se afla în eroare. În cele din urmă, când un critic greşeşte, o face, ca să zic aşa, pe barba lui. El, în primul rând, e cel expus. El îşi riscă, benevol, credibilitatea.
Aşa încât, spuneam, asemenea reacţii mă lasă, în principiu, melancolic.
Şi totuşi, este aici ceva care mă face să privesc cu înţelegere precizările lui Soviany. Anume onestitatea cu care acesta pune în discuţie, public, raporturile sale cu Marin Mincu. Rândurile în cauză trădează o suferinţă necontrafăcută. Şi perfect justificată. Omeneşte. Că Soviany a fost, destulă vreme, un apropiat al regretatului critic, e una. Dar că respectul (uneori tenace) pe care i l-a purtat ar putea fi numit „vasalitate” (citez exact, din nefericire) mi se pare prea mult. Inacceptabil de mult.
Din punctul meu de vedere, situaţia e simplă. Pe de-o parte, omul Mincu a fost aşa cum a fost. Omul Soviany, iarăşi, e aşa cum e. Sunt chestiuni care nu mă interesează câtuşi de puţin. (Deşi, constat, a ajuns mai nou la modă ca un critic literar să-şi depăşească sfera de competenţă, erijându-se în instanţă morală.) P
