MĂRTURISIRI. Celebra autoare de BD-uri și regizoare a vorbit pentru EVZ despre lipsa de imaginație, narcisism, propria căsnicie și situația Iranului. Sursa: HEPTA
Astăzi are premiera în România lungmetrajul „Poulet aux prunes/Iubire persană”, al doilea regizat de faimoasa autoare de romane grafice Marjane Satrapi (iraniană cu cetățenie franceză) și de Vincent Paronnaud, după multi-premiatul „Persepolis”. De data aceasta, nu mai este vorba de un lungmetraj de animație, ci de un film de epocă (cu Isabella Rossellini, Chiara Mastroianni, Rona Hartner și Mathieu Amalric), a cărui acțiune se petrece în Teheranul anului 1958. „De când îndrăgita vioară a lui Nasser Ali Khan (Amalric), cel mai renumit violonist, este distrusă, acesta pierde gustul vieții.
Incapabil să mai găsească o altă vioară pentru a o înlocui, el decide să se așeze în pat și să aștepte moartea. În așteptarea ei, alunecă în reverii, în același timp melancolice, fericite și pline de umor. Pe măsură ce fragmentele din captivanta lui poveste se unesc, descoperim marele lui secret: o extraordinară poveste de dragoste care i-a alimentat geniul și muzica”, se arată în sinopsisul lungmetrajului.
La Festivalul de la Veneția, unde „Iubire persană” a avut premiera internațională și a candidat la Leul de aur, Marjane Satrapi și Vincent Paronnaud au explicat pentru EVZ condiția narcisistă a artistului.
Tranziția de la animație la actori
"Nu ne-a fost frică să trecem de la animație la un lungmetraj cu actori. Cu «Persepolis», le-am avut pe toate: am mers la Oscaruri, am căpătat o tonă de premii, faimă... Apoi stai și te întrebi: «De ce vreau eu să fac un film? Sigur că nu pentru toate aceste motive». Pentru că e plictisitor și e mult de muncă... Și multă fericire, desigur... Chestia e să încerci lucruri noi. Iar pentru mine și Vincent (Paronnaud – n.r.) nu există granițe între diferitele arte.
