Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii (2 vol.), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011,

428 pag. + 326 pag.

În genere fizicienii nu vorbesc de spirit, zgîrcenia cu care îl invocă ţinînd de o convenţie tiranică: fără verificare şi predicţie pe calea experienţei, o idee nu are sorţi de a se impune, iar spiritul nu se lasă verificat şi nici prezis la scară umană.

Numai că Basarab Nicolescu încalcă convenţia şi se molipseşte de limba vracilor, vorbind despre iluminare, inspiraţie, revelaţie, putere dumnezeiască şi despre taina ireductibilă a lumii. Şi, mai ales, de neputinţa omului de a cunoaşte tot. Pe toate aceste tresăriri de apostazie doctrinară le găsim în cele două volume purtînd titlul De la Isarlîk la Valea Uimirii, o antologie de amintiri, interviuri şi articole pe care autorul le-a grupat sub bolta temei sale predilecte: transdisciplinaritatea.

Motivaţia cărţii ascultă de un imbold autobiografic: autorul priveşte înapoi şi îşi evocă mentorii, prietenii sau colaboratorii (de la Blaga şi Barbu pînă la Heisenberg sau Michel Camus), seria de crochiuri retrospective fiind întreruptă în volumul al doilea de un număr de eseuri de ordin filozofic. Cum autorul nu are o limbă ale cărei virtuţi literare să atragă prin ele însele, atenţia cititorului se mută de pe personajele evocate pe ideile colportate, de aceea, la o privire mai minuţioasă, constaţi că paginile cu miez sunt cele din care fizicianul îşi descrie propria viziune asupra lumii, o viziune pe care o foloseşte ca argument menit a pleda pentru aceeaşi marotă cu efect de ritual în cărţile sale: transdisciplinaritatea.

Basarab Nicolescu are o reprezentare a universului, ceea ce e totuna cu a spune că face metafizică. Specializat în fizica particulelor elementare, al cărui domeniu de imprecizie sileşte intelectul să abdice de la logica aristoteli