9 februarie 2012 nu va fi fost o zi miraculoasă, aşa cum nu a fost nici 22 decembrie 1989 - o ştim prea bine azi, după 22 de ani de renaştere chinuită şi încă neterminată. Dar, întocmai ca şi căderea lui Ceauşescu, şi momentul învestirii Guvernului Ungureanu va reprezenta începutul unei schimbări politice majore. Spre deosebire însă de trecerea de la Ceauşescu la Iliescu, o perioadă predominant de stagnare, sau de cea de la Iliescu la Băsescu, o etapă pregătitoare, intrarea în arenă a lui Mihai Răzvan Ungureanu are şansa de a marca punctul de ruptură definitivă dintre România trecutului şi cea a viitorului. Iată de ce:

Toate schimbările legislative şi instituţionale produse în ultimii ani şi cele ce vor mai urma nu au nici o şansă de a determina schimbări de profunzime în societate dacă ele nu sunt dublate de o reformă autentică a clasei politice şi de stoparea folosirii administraţiei de către aceasta pentru a-şi însuşi fraudulos o parte din banii publici.

Ambele probleme se reflectă direct asupra nivelului de trai al românilor, şi nu atât de mult din cauza drenării resurselor bugetare, cât mai ales pentru că pervertirea relaţiilor dintre membrii elitei politice şi administrative compromite total orice şansă ca la guvernare să ajungă oameni competenţi, care să pună interesul public mai presus de interesele personale şi de grup.

Modul în care funcţionează mecanismele politice actuale face practic imposibil ca Ministerul Transporturilor, de exemplu, să devină o instituţie capabilă să gestioneze infrastructura feroviară şi rutieră de aşa natură încât înzăpezirea unor drumuri de importanţă naţională pentru mai mult de câteva ore să fie un eveniment de natură excepţională, care să nu se întâmple mai des de o dată la zece ani. Sau care să excludă posibilitatea ca sute de oameni să rămână blocaţi într-un tren înconjurat de troiene, timp de două