În ciuda promisiunilor făcute de mai multe instituţ ii, tot Editura Humanitas a fost singura care a marcat printr-o ediţie anul centenar Cioran, care tocmai s-a încheiat.

Şi nu printr-o reeditare sau o selecţie de Best Of, ci prin două volume inedite, scrise de filosof la Paris, în anii ’40, în limba română.

Este vorba de un eseu intitulat Despre Franţa şi de o culegere de reflecţii, Îndreptar pătimaş II, în fapt, o continuare sub toate aspectele a volumului publicat în 1991. Primul are, în versiunea tipărită, 65 de pagini, iar cel de-al doilea, 70. E mult? E puţin?

Îndrăznesc să spun că este enorm şi că (prea) discreta ediţie de la Humanitas nu e doar un eveniment editorial, ci este poate cel mai de seamă eveniment cultural românesc al anului 2011. Nu numai pentru că avem 135 de pagini noi, scrise de Cioran în română, ceea ce face ca opera sa românească să o depăşească binişor pe cea franceză (luând în calcul, desigur, şi publicistica). Înainte de toate, este vorba de valoarea intrinsecă a acestor două cărţi, care îmi par importante pentru înţelegerea atât a biografiei, cât şi a gândirii filosofului. Oricât aş fi de pozitivist, nu mă pot împiedica să mă gândesc şi că este, până la urmă, de-a dreptul miraculos că mai putem citi, la 17 ani de la trecerea gânditorului la cele veşnice, două „noi” cărţi ale sale, scrise în limba la care renunţase încă din anii ’40 ai secolului trecut. Cunoscându-i biografia complicată, care a presupus un exil cu multe renunţări, ca şi oroarea sa faţă de „posteritate” sau de „manuscrise” postume, nu putem decât să ne mirăm că aceste două cărţi au supravieţuit. Şi că, deşi nedesăvârşite de autorul lor, manuscrisele s-au prezentat într-o formă suficient de elaborată pentru a fi publicabile ca volume de sine-stătătoare, iar nu ca variante sau, vorba lui Perpessicius, „moloz” editorial.

Întrucât e indubitabil că –