Cea pe care o trǎim nu este, cu siguranțǎ, prima crizǎ sistemicǎ a lumii moderne. Probabil, nici ultima. Nu este nici cea mai gravǎ sau cea mai tragicǎ. Dar este diferitǎ de toate celelalte prin faptul cǎ nu se ȋntrevǎd soluții raționale imediate, ȋn cadrele şi cu mijloacele existente, iar anxietatea şi frustrǎrile oamenilor sunt tot mai adânci. Modernitatea ȋnsǎşi a fost ȋnțeleasǎ, ȋncǎ din etapa nascentǎ, acum douǎ secole (vezi Robert Pippin1 despre Hegel) ca ȋncorporând ȋn esența ei tensiuni permanente şi crize succesive. Pânǎ la un punct, am putea chiar desluşi cum situațiile de cumpǎnǎ, crizele şi conflictele istorice prin care au trecut societǎțile moderne şi postmoderne au generat finalmente ȋnnoiri şi deschideri, fie ele politice, economice, instituționale, culturale sau tehnologice. Dacǎ spunem „progres”, trezim probabil sensibilitǎți de o anumitǎ naturǎ sau intrǎm ȋn dezbateri ideologice sterile. Cred, totuşi, cǎ putem gândi chiar şi ȋn sensul acestui concept atât de controversat. Costurile dramatice ale crizelor sunt ȋnsǎ o altǎ temǎ de discuție, pentru o altǎ ocazie.
Ȋn orice caz, multiplele crize ale lumii moderne par sǎ fi determinat de cele mai multe ori pânǎ acum (re)ajustǎri majore ȋn direcția compensǎrii sau anulǎrii dezechilibrelor inițiale, chiar cu prețul generǎrii altor dezechilibre şi al ȋnsǎmânțǎrii germenilor viitoarei crize. Ȋn trecut, soluțiile erau ȋnsǎ clare pentru toatǎ lumea de bunǎ credințǎ: ȋnfrângerea agresorilor, drepturi şi libertǎți acordate națiunilor şi cetǎțenilor, democrație, cooperare internaționalǎ, integrare. Aşa au stat lucrurile cu cele douǎ rǎzboaie mondiale ale secolului trecut şi cu Rǎzboiul Rece, care au scris şi rescris istoria Europei şi apoi a lumii ȋntregi. Acum ȋnsǎ nimeni nu ştie cu precizie ce trebuie fǎcut.
Victoria aliaților a generat ȋn 1945 premisele instalǎrii ordinii atlantice, a democrație
