Întrucât în presă s-a vehiculat ideea reluării lucrărilor la aşa-numitul Canal Dunăre – Bucureşti, Ministerul Transporturilor iniţiind chiar un proiect de hotărâre în acest sens, m-am adresat, printr-o scrisoare primului-ministru, considerând că o asemenea decizie este o eroare care ignoră argumentele raţionale ale specialiştilor care s-au opus la vremea lor acestei idei a lui Ceauşescu.

În esenţă, Nicolae Ceauşescu – influenţat de oameni, probabil interesaţi sau neinformaţi – a adoptat decizia respectivă, în momentul finalizării lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în ideea transferării tehnicii şi forţei de muncă la o lucrare similară, ca profil şi dimensiune. Eu lucram atunci (în perioada 1982-1984) la Consiliul Naţional al Apelor, scrie fostul presedinte Ion Iliescu intr-un articol publicat in ziarul PUTEREA .

Care au fost obiecţiile noastre atunci, care rămân valabile şi astăzi, şi pe care le-am rezumat în scrisoarea mea către primul-ministru:

1) De ce este necesară această lucrare? – este întrebarea firească la promovarea oricărui proiect de investiţii! Răspunde ea vreunei necesităţi? Există vreun trafic de mărfuri între Bucureşti şi Dunăre? Precum se ştie, după război, traficul fluvial pe Dunăre (foarte activ înainte) a dispărut aproape total, atât traficul de mărfuri, cât şi de pasageri. Până şi tabla navală produsă la Galaţi este transportată la beneficiari – şantierele navale de la Dunăre (Orşova, Turnu Severin, Giurgiu, Brăila) – pe calea ferată, nu pe Dunăre. Datorită traficului modest pe Dunăre, nici Canalul Dunăre – Marea Neagră nu este eficient şi nu îşi acoperă cheltuielile. În aceste condiţii, care este raţiunea promovării unei investiţii foarte costisitoare pe cursul Argeşului, pentru a transporta CE?

2) Lucrarea este impropriu denumită „canal”. Este vorba de amenajarea albiei inferioare a râului Argeş (aval de acum