N-a sosit încă, oare, în cultura română, „momentul“ pentru Walter Benjamin? În 1990, cînd încercam să găsesc un editor pentru traducerea Dialecticii Iluminismului a lui Horkheimer şi Adorno, reacţia a sunat sentenţios: nu-i încă momentul! Era, din plin, „momentul“ lui Heidegger, care, la drept vorbind, venise, paradoxal pentru diformitatea ideologiei dominante, deja în anii ’80. Marxistul Benjamin, cel din traducerea de pionierat a lui Dieter Fuhrmann a Operei de artă în era reproductibilităţii ei tehnice, apărută în anii ’70 în Secolul 20, n-a impresionat pe atunci aproape pe nimeni, iar transpunerea în româneşte din 2002, pe cît de ambiţioasă, pe atît de reuşită, a Iluminărilor de către Catrinel Pleşu a avut parte nu mai mult decît de o primire politicoasă.

Iată că, apărută de mai bine de un an, nici traducerea lui Andrei Anastasescu aCopilăriei berlineze la 1900, una dintre cele mai „frumoase“ cărţi ale lui Benjamin, n-a reţinut încă atenţia vreunui comentator. Diferenţe culturale insurmontabile? Agende distincte ale reflecţiei filozofice? Urgenţe şi priorităţi locale ale studiilor socio-umane? Rămîne realitatea deplorabilă că o operă atît de complexă şi fecundă pentru meditaţia asupra modernităţii precum cea a lui Benjamin nu pătrunde nici astăzi în conştiinţa intelectuală românească la un nivel comparabil cu alte „transferuri“ culturale de o anvergură asemănătoare, fapt cu care însă, mă tem, va trebui să mai convieţuim – cel puţin atîta vreme cît raporturile simbolice din cîmpul cultural autohton nu vor deveni, prin presiunea „dominaţilor“ asupra „dominanţilor“, mai flexibile, mai permisive şi, de ce nu, mai apropiate de ceea ce se întîmplă în Europa şi în America.

Istoria întortocheată şi finalmente spectaculoasă a acestei cărţi reface la propria scară zbuciumata existenţă a lui Walter Benjamin din ultimul său deceniu