S-au scris tone de hârtie de-a lungul secolelor încercând a se defini iubirea.

Laurențiul Magnificul spunea că «l’amore e un appetito di belleza », adica, dragostea înseamnă gustul pentru frumusețe. Augustin : «Amor meus, pondus meum : illo feror, quocumque feror». În traducere liberă : «Iubirea este greutatea mea , prin ea merg, oriunde merg.»

Fac parte dintr-o generație animată de tot felul de iubiri: iubirea de artă, iubirea de patrie, iubirea de natură, iubirea față de ceilalți, iubirea confundată cu tot felul de apetențe, iubirea de deznădejde, iubirea de devotament orb, iubirea de viață, iubirea de cunoaștere…și tot așa.

Tot ce-aș putea spune este că iubirea cade gravitațional peste noi, ne transcede și ne țintuiește în diverse ipostaze mai bune sau mai hilare. Adeseori, ne regăsim asemenea unor insecte într-un insectar. Unii consideră, că adevărata iubire, are puterea de a se percepe foarte bine ea însăși. Că ea se poate dimensiona în sine, cu bucurie și suferintă. Că este capabilă. Iubirea tentează prin seducția disperării și devine interesantă. Iubirea este o vrăjitoare nesfârșită în care vârsta nu are habar.Iubirea se poate substitui dorinței și poate deveni un foc de armă, care este o efuziune psihică, ce poate trece de la persoana îndrăgostită asupra obiectului iubirii. Iubirea este crivăt și torent. Pentru Ortega y Gasset iubirea nu se face dintr-o unică lovitură, ci ea este ca un adevarat curent.

În actul iubirii liniștea interioară poate fi perturbată. Inima nu are loc în piept. Rugăciunea depășește. Emigrăm și ne transferăm în ceea ce iubim. Asigurăm perpetuitatea. Intuiția poate ajuta. Pragmaticul ne poate deservi.

Între toate acestea singurul operator operandi, este sufletul. El mână și face din dorință un obiect direct. Pentru că dorința este canalul, anima către animus. Ea va răni și va vindeca deopotrivă după voi