Ma rog, e o scrisoare mai mult audio, dar ideea e aceasta: festivalul a inceput, desi nu totii jurnalistii au ajuns la timp (nu sunt singura care a luat teapa de la Malev), iar cel putin deocamdata selectia pestrita merge pe mai multe directii printre care filmul de epoca si universul concentrationar.
Am ajuns la Berlin ieri, dar aseara m-am chinuit cateva ore cu internetul pentru ca abonamentul meu de internet incorporat de la Vodafone nu ma lasa sa ma conectez la wireless-ul de la hotel decat prin Vodafone. Nu e o reclama mascata, dimpotriva. Dupa ce m-am chinuit - bine ca am vazut ca aproape imi ating limita de la Vodafone, a trebuit sa ejectez programul.
Asa ca azi, cu forte proaspete prin care am recuperat cele cinci ore nedormite cu o noapte inainte (ca sa prind avionul) m-am infiintat la Berlinale Palast la 8.30 pentru primul film din competitie pentru mine (filmul de deschidere "Les adieux a la reine" e in competitie dar nu l-am prins, iar filmul lui Stephen Daldry, "Extremely Loud &Incredibly Close" nu e in competitie).
Am vazut "Cesare deve morire", de fratii Taviani, un interesant mockumentary despre piesa lui Shakespeare "Iulius Cezar" care se monteaza la o inchisoare de maxima securitate din Italia. Ma rog, nu e genul de film la care sa nu iti poti reprima un cascat, la 9 dimineata, dar veteranii regizori au scos ce au putut, zic eu, dintr-un subiect deloc nou.
Moda filmelor (mai ales documentare) despre piese de teatru puse in scena, ca forma de terapie in inchisori s-a trecut de cativa ani, dar ce le reuseste lui Paolo si Vittori Taviani este felul cum viata si arta se intrepatrund derutandu-te de multe ori si facandu-te sa nu stii unde e realitatea acestor detinuti, unde e realitatea filmului - piesa de teatru la care se lucreaza si unde e piesa - mai ales daca nu stii replicile pe de rost!
