Boxul naşte poveşti de viaţă impresionante. Pugilistul Viorel Simion (30 de ani), deţinătorul centurii WBC International la categoria pană, se înscrie lejer în tipar.
Viorel Simion are ceva din alura şi aura boxerilor de la începutul secolului XX. Acelaşi punct de plecare, un cartier mărginaş şi sărac al capitalei, aceeaşi familie numeroasă - mai are doi fraţi şi trei surori -, acelaşi drum plin de frustrări, prin care şi-a croit cărare demn, cu pumnii înmănuşaţi. N-a tras la şaibă, n-a descărcat saci din vagoane, dar spune fără să stea pe gânduri că n-ar ezita niciun moment să coboare la munca de jos pentru a le asigura fetelor sale un viitor mai bun.
"Doar fetele mele mă pot face KO. În ring, nu-mi fac probleme", spune Viorel. De altfel, universul lui se împarte între sala de antrenament şi garsoniera de "30 şi ceva de metri pătraţi" unde locuieşte cu familia. Cu umor spune că mai trebuie să boxeze un pic pentru a-şi vedea ridicată casa la care lucrează de vreo trei ani. "După meciul de joi, cu mexicanul Edgar Riovalle, mi-am asigurat faianţa şi gresia. Până la vară sper să ne mutăm în casă nouă", explică el.
Atras de banii câştigaţi de fratele său
Povestea de boxer a lui Viorel Simion începe undeva în 1990, într-o săliţă de câţiva metri pătraţi, în acelaşi cartier în care a crescut. Antrenorul Mihai Teofil i-a pus mănuşile în mâini şi tot el a umblat după Viorel pe străzi pentru a-l readuce în sală, după opt luni de rătăcire. "Ştiţi ce m-a readus la box? Nu insistenţele maistrului Teofil, nici măcar rugăminţile inginerului Ion Gălăteanu de la Republica, un om minunat care a avut mereu încredere în mine. Ci banii pe care fratele meu i-a primit la «Memorialul Simion Cuţov», prin 1994. Atunci am înţeles că boxul îmi poate asigura un viitor frumos", rememorează Viorel.
Furat la mondiale şi europene
Cariera lui a pornit frumos: aur
