Cei care ascund adevărurile dure ale fotbalului din estul Europei sînt chiar jucătorii

Sclavia n-a dispărut niciodată. A cunoscut forme care o făceau să semene a stare socială normală şi chiar ţinînd de o fatalitate a evoluţiei, iar în secolul industrializării, graţie unei nesfîrşite ingeniozităţi legislative, multe tipuri de sclavagism sînt nu numai generalizate, ci şi rîvnite. Un articol apărut joi în Gazetă, sub titlul “Sclavi cu crampoane” şi referind la o anchetă în estul Europei a Sindicatului Mondial al Jucătorilor Profesionişti (FIFPRO) m-a stîrnit mai degrabă prin adevărurile pe care le ignoră, decît prin acelea pe care ar părea să le developeze.

Fotbalul mondial nu cunoaşte nici un profesionist provenind din cele mai înstărite medii sociale şi nici măcar din familii cu stare. E meseria la care visează zeci de milioane de tineri lipsiţi de şanse reale la o existenţă decentă. Cea mai nenorocită consecinţă a acestui gen de sclavie cu suficient de multe lozuri cîştigătoare şi care cu acte durează doar nişte ani e că produce, în uriaşa masă a celor care n-au prins marele loz, respectiv o carieră de multe milioane de euro, dolari sau lire, un neant profesional şi adeseori revenirea la sărăcia din care au plecat.

În clasa stăpînilor de sclavi, deşi puţini conştientizează asta, intră şi sindicatele fotbalului. Ele sînt un for unde fotbaliştii vin să se spovedească, la fel ca la biserică, de necazurile lor cu patronii şi de unde, tot ca de la biserică, primesc nădejdi de mai bine în viaţa de apoi. Că această viaţă de apoi începe din clipa în care fotbalistul iese din sediul sindicatului nu e diferenţă semnificativă. Important e doar faptul că sclavul cultivă convingerea că există totuşi cineva care îi apără şi drepturile, nu doar organisme oficiale care îi controlează obligaţiile.

În felul în care a fost conceput chestionarul anchetei, cu un