Foto: Andreea Aron / Intact Images Cunoşteam, prin 1998, la Saint-Tropez, un tip genial care inventase un aparat de îngheţată la cornet. Lumea îl ştia de pictor şi de fost luptător în Rezistenţa franceză şi-i spunea Popoff. Când, prin anii ’50, a scos prima dată îngheţatele acelea lungi de 14 centimetri, botezate imediat „Popoff”, ziariştii Coastei de Azur au descoperit că omul care reuşise să stârnească interesul lui Picasso şi pe cel al lui Brigitte Bardot e... român! George Cotos.
Episodul a rămas necunoscut în România trecută, unde îngheţata comunistă purta numele „Polar” sau „Doina” şi care, în general, plăcea. Tonetele aveau în faţă o bucată de bordură, pe care copiii se urcau ca să primească, direct din cutii de carton, porţia de bucurie dulce şi de neuitat. Habar n-am cum au trecut anii aceia, cu bine şi cu rău, dar azi, copilul din mine se redeşteaptă de fiecare dată când mă aflu în faţa unei porţii de îngheţată. Şi vara, şi iarna. Am spus... iarna?
Dacă vara acoperă o firească necesitate, pe timpul iernii, îngheţata e, deja, o chestiune de rafinament. Gurmetul îl sfidează pe gurmand, salonul de restaurant înghite toneta de îngheţată, gelateria aspiră cofetăria. În Centrul Vechi al Bucureştiului, Adrian Balaci ştie toate astea şi de aceea nu se teme pentru viitor. S-a hotărât să pornească afacerea lui cu îngheţată în plină criză economică, iar dacă iarna nu-i ca vara, puţin îi pasă, pentru că îşi vinde marfa la fel de bine, oricând.
O vizită la magazinul său din Centrul Vechi, cândva sediul unei consignaţii şi-apoi al unei dughene de vise, are darul să mă facă să înţeleg cum poţi trăi astăzi, ca om normal şi cu talent, din munca cinstită.
Mai întâi, nu pot trece cu vederea că, după ce a văzut lumea, românul a învăţat să compare şi să aleagă. Dacă are un ban în buzunar, nu mai mănâncă îngheţată pe stradă, ci la restaurant, şi nu oblig
