13 martie 1987
În fine, cel mai aşteptat moment, acela în care vorbeşte însuşi autorul cărţii, Adrian Păunescu:
„Când o carte apare, autorul ei devine un auxiliar! «Locuri comune» este experienţa mea cea mai frumoasă, cea mai fascinantă, ca autor. Plăcerea de a lucra a fost extraordinară. Cartea aceasta concentrează viaţa mea, energia mea – nu mică – şi care adesea a fost viciul meu.
Motivul pentru care, într-un moment al vieţii mele, am hotărât să nu mor, este băiatul meu (cineva râde în sală, dar tata nu se enervează şi dă o replică promptă)... Eu am făcut copii, în timp ce unii au râs. După aceea, a venit încă un motiv, tatăl meu, apoi altul, cartea.
Am avut, în Domniţa Ştefănescu şi Alexandru Chiriacescu, nişte mari colaboratori (privind către soţul Domniţei, A.P. continuă). Nici nu ştii care-i mai deştept, Alex Ştefănescu sau Domniţa Ştefănescu?”
Ion Rotaru, din sală: „Ea!”
A.P.: „... păi sigur, Ion Rotaru e cu gândul numai la fân. Şi de aceea l-a eliminat pe soţul Domniţei. Oricum, profesorul Rotaru, aşa cum am scris şi în cartea «Locuri comune», e ca o bibliotecă vie de poezie. Ce să vă mai spun? Nici o bucurie livrescă nu a fost mai mare decât aceasta. Şi aţi văzut cât de tare mă preocupă soarta lui Arghezi, la Mărţişor? Dar vă rog să mă întrebaţi ce vă interesează.
***
F. Eugen: „De ce-l iubiţi pe Bacovia atât de mult, când dumneavoastră, cu stilul baroc-abrupt, sunteţi total opusul stilului cenuşiu-trist al lui Bacovia?”
Adrian Păunescu: „În primul rând, nu e adevărat că poezia barocă e abruptă! Apoi, stilul lui Bacovia nu e cenuşiu, iar poezia adevărată este în totalitate tristă. Eu, până la urmă, nu sunt nici baroc, nici abrupt, şi nici Bacovia nu e aşa cum îl faceţi dumneavoastră. În al doilea rând, nu e neapărat nevoie să existe relaţii între ce-ţi place şi ce scrii. Ca aspiraţii, cred că sunt ca Baco
