Mă gândesc la acest actor dintr-un aluat deosebit, acest POLICHINELE cu instinct rar, cu intuiţie luată direct de la Dumnezeu, acest hailun care permanent îşi perfecţiona talentul covârşitor.

Poate că nu era foarte învăţat, dar ştia ca nimeni altul că talentul pe care-l ai ţi-e dat şi-l stăpâneşti doar ca mandatar şi de aceea, ca să nu pierzi contractul, ca să nu-ţi fie luat, trebuie să-l mun­ceşti continuu. L-am cu­noscut bine. Eram în acelaşi teatru al Doamnei Deleanu. Domnul Brăila era propietatea doamnei Deleanu cu trup şi suflet.

Era dedicat acestei robii, o înjura în gura mare, dar cred că în adâncul sufletului era mereu fascinant de dânsa. Domnul Brăila nu era plouat pe dinăuntru, nu era grobian cum părea. Era rafinat. În rolurile sale era un teribil creator. Nu vulgariza, nu îngrăşa, nu a fost niciodată mediocru.

Şi, lucru rar, avea transfi­gurare, de aceea era credibil în orice. Era extrem de atent în munca pe care o impunea relaţia cu regizorul şi foarte atent la rostire, la firesc, la vocale, la consoane, la felul cum trebuia mişcat maxilarul, la frazare. Avea un mare respect pentru limba română. La radio era foarte căutat. Ştia fără să-l fi învăţat nimeni re­guli şi legi de tonalitate din prima clipă – povestea Ion Vova.

La radio trebuia să respecţi diversificarea vocilor. Ştefan Mihăilescu Brăila avea dicţie de radio. Mă gândesc acum la domnul Brăila cum asculta vocile celelalte şi şi-o armoniza pe a lui. Avea stocate nenumărate voci.

Şi apoi la el era vorba de frazare, de limbă română, de incantaţia acestei limbi şi de nobleţea ei. Avea un respect pentru cuvânt.

Mugur Avramescu îmi povestea că la o filmare cu marele actor George Constantin (ultimul său film) vorbea despre domnul Brăila, şi cel mai mare actor de teatru, la care generaţia mea se uita ca la Dumnezeu, a spus:

– El era cel mai mare.

– De ce? @N_