Ultimele săptămâni ni se desfășoară în amintire ca un asalt de întâmplări tumultuoase. Luptă politică în câmp deschis. În viscol. Nici n-ai timp, parcă, să te retragi în cazemata scobită în nămeți că jap! te și pocnește în tâmplă un bulgăre aruncat de armata inamică. Guverne au căzut, guverne s-au ridicat. Cei mai ieri lăudați, azi sunt ab initio blamați; căci motive se găsesc la orice colț de viață.

Oamenii au grăit.

Nici nu mai contează cine a început. Cert este că s-a ridicat la suprafața o mai veche dilemă a spectatorului român, același bătrân cetățean hăituit de lipsa acută a formei și a meteriei: cine ce spune și mai ales cum. De obicei, toți spun același lucru (nefundamental) și întotdeauna prost. Condamnabila generalizare este totalmente asumată.

Simplu spus, succesiunea de discursuri politice a ultimelor săptămâni ne-a făcut pe unii dintre noi să ne punem, din ce în ce mai serios, problema discursului politic. Sau, mai specific, a incapacității/lipsei de voință a multora dintre oamenii politici români de a-și construi un discurs elegant, cu un pregnant simț al realității și al răspunderii, axat pe idei specifice. Zi de zi, asistăm nu la dialog, ci la țipete, iar gestul de a intinde mâna, fie dinspre putere către opoziție, fie vice-versa, în vederea asigurării coabitării/compromisului ideal care să pună în valoare interesul național, este înlocuit, mai mereu, de gesturi precum arătatul cu degetul sau ridicarea pumnului. Fie că se grăiește de la tribuna Parlamentului, de pe treptele Cotroceniului sau în cadrul unei conferințe de presă, vorbitorii aleg (nu se știe pe ce criterii) să se rățoiască, să se încrunte, să fie cât mai ironici, să se învârtă în jurul cozii, desigur, să mai vâre câte o sopârlă alunecoasă și cu sânge rece pe mâneca adversarului politic.

Ai senzația, de pildă, că atunci când Președintele se adresează națiunii nu o