Emil Hossu n-a mai apucat să scrie, pentru Jurnalul Naţional, textul privind protestele de stradă şi învierea frumoasă a Pieţei Universităţii. Şi nici eu să fac emisiunea la care-mi promisese că mă va acompania. S-a stins rapid, fără nici un semn înainte, în teatrul pe care-l iubea, sub ochii incapabili să priceapă ce se petrece ai colegilor şi ai soţiei sale, actriţa Catrinel Dumitrescu. Mi s-a părut normal să-i cedez ei spaţiul lui editorial, care încă stă rezervat la mine pe birou.
Bucureşti, România, Uniunea Europeană, 9 februarie 2012. Înot printre nămeţi, prin Tărâmul Urşilor Polari. E frig de-ţi crapă căpăţâna. Găsesc greu un taxi. Mă grăbesc. Mă aşteaptă Catrinel, la ei acasă. Nu vreau să întârzii. De fapt, eu nu întârzii niciodată. Mă opresc la Georgel, la florărie, la Eroilor. }iganul meu blond şi preferat lipseşte. E doar vară-sa. Iau un buchet de flori mirate de ger. Mă arunc în diligenţa galbenă. Sunt în rond, am întârziat cinci minute. Îi dau sms, mă scuz şi-i spun unde sunt. Cobor, zăpada-mi scârţâie sinistru sub ghetele de piele întoarsă. Deh, sunt domn, mă ţin subţire, apar la televizor. Intru în scară. Portarul mă salută, iese din gheretă. Se uită la învestirea Cabinetului Ungureanu. „Ce ziceţi, trece?“ Dau din cap, ne strângem mâinile. „La doamna Catrinel, da?“ Da, acolo, de-ar dura o veşnicie cele nouă etaje cu liftul! Ajung, se deschide uşa, mă întâmpină doi câini şi, din spatele lor, Catrinel. E frumoasă de pică. Răvăşită, dărâmată fizic şi psihic, dezarmant de frumoasă. Ne strângem în braţe. „Hai că fac ca Milu. Să-ţi arăt casa noastră. Aici e bucătăria, aici e baia, aici e dormitorul câinilor, aici e livingul. Uite şi terasa noastră. Păcat că n-aţi apucat să beţi nici un şpriţ împreună. Îţi fac o cafea. Aşează-te unde vrei tu.“ Mă prăvălesc pe un fotoliu. Lângă mine, pe colţul din dreapta al canapelei, se aşază Alun, un
