Pe parcursul ultimilor ani de zile, băncile centrale din întreaga lume au încercat să contracareze presiunile deflaţioniste care au fost puse în mişcare ca urmare a crizei financiare din 2008, prin extinderea agresivă a propriilor bilanţuri. Mai bine zis, această politică a constat din tipărirea de bani noi, care la rândul lor au fost folosiţi pentru: (1) achiziţionarea de active financiare neperformante de la bănci şi instituţii financiare aferente şi (2) finanţarea de diverse programe guvernamentale de stimulare a economiei mondiale.

Cea mai proactivă bancă centrală din lume a fost cea care controlează moneda de rezervă a lumii, Federal Reserve. Începând de la colapsul băncii Lehman Brothers, care a avut loc în vara anului 2008, şi până în prezent, banca centrală americană a demarat o campanie de tipărire de bani care a dus la o creştere a bazei monetare (adică monedele în circulaţie) de circa 200%, ajungând la valoarea de 2.960 de miliarde de dolari (Tabel 1 şi Tabel 2). În lumina acestor dovezi, multă lume se întreabă când, şi dacă vreodată, aceste măsuri extreme se vor transforma într-o creştere accentuată a preţurilor?

Răspunsul la această întrebare constă în simpla formulă algebrică aşa-numita "Ecuaţia de Schimb," pe care am enumerat-o mai jos:

M × V = P × Y

unde:M = baza monetară

V = viteza banilor

P = nivelul agregat al preţurilor (IPC)

Y = producţia economică reală (PIB)

O evaluare atentă a parităţii de mai sus va dezvălui că în eventualitatea în care baza monetară va înregistra o creştere, atunci rezultă că: (1) economia va putea înregistra o creştere reală, (2) inflaţia poate lua amploare sau (3) ambele opţiuni (1) şi (2) în proporţie. Magnitudinea oricărui dintre aceste scenarii va depinde în mare parte de ceea ce se întâmplă cu viteza banilor.

Dar ce anume reprezintă viteza banilor? În mare parte pu