„Am venit cu tot calabalîcul. În urmă cu paişpe ani, sosisem în Bucureşti cu o gentuţă pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viaţă, cum ar spune colegii ziarişti, ci din ultimii cinci-şase ani, cînd am avut un salariu decent şi am făcut şi economii substanţiale tăind tutunul şi alcoolul din lista de plăceri ale vieţii. Înţelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că e foarte bătrîn, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunţat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul şi trebuia deja să mă mut. A cîta oară?

Preavizul l-am primit la sfîrşitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a găsit cumpărător, au bătut palma şi m-a anunţat că trebuie să eliberez casa pînă la Crăciun. Îmi place să mă mut la marile sărbători, atît laice, cît şi creştine. Aşa că anul ăsta voi prinde Crăciunul în casă nouă. Chiar nouă, făcută anul ăsta. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutaţi de prieteni. Şi tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toţi banii – cînd am început procedurile de creditare.

După 25 de ani de umblat din casă în casă, simţul proprietăţii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfîrşit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristeţe difuză la gîndul că mă mut pentru ultima oară. Îmi iau geamantanele, copilul, pisicile şi plec! Adio, Bucureşti!”

Este finalul unui articol publicat de Viorel Ilişoi în „Jurnalul Naţional” pe 15 decembrie 2011. De două luni de zile, stau şi mă gîndesc ce se poate scrie despre acest bilanţ-confesiune; şi despre viaţa ziaristului român pe care textul lui Ilişoi, deodată, a pus-o în lumină. Ce să mai adaugi, după aşa ceva? Şi în ce registru? @N_P