Ziceam, în naivitatea mea de român leneş, care stă la căldurică în casă, în loc să iasă afară la dat zăpada cu lopata, că, imediat ce va termina cu jurământul de la Cotroceni, noul prim ministru se va duce, scuzaţi vorba proastă, glonţ în Piaţa Universităţii. Adică în locul unde se afla în clipele acelea cea mai vie parte a României despre care fusese vorba în jurământul de mai devreme. Plus că, fiind domnia sa universitar, îi era nu numai cunoscut, ci şi foarte drag acest drum. Ştiu, un prim ministru lucrează cu capul, nu cu sufletul, mă gândeam însă că un profesor de istorie, oricât de mare ar fi demnitatea în care l-a cocoţat propria competenţă sau numai soarta, îşi păstrează într-un buzunar ascuns nişte sentimente. Poate că vârâse din greşeală mâna în acest buzunar şi simţise, aşa din seninul ninsorii, nevoia să meargă în faţa oamenilor de acolo, pentru ale spune doar atât: Să ştiţi că îmi pasă! Nu promit nimic, nu trebuie să-mi promiteţi nimic! Tot ce vreau să vă spun e că îmi pasă! După care să pornească olecuţă prin viscol, pe jos, ca atunci când era copil şi se dădea cu sania pe Dealul Copoului, sau ca atunci când era elev de liceu şi se întorcea de la şedinţele UTC, întrebându-se cum o să arate pentru el viitorul, dacă va avea norocul să fie ales în Comitetul Central. Domnul profesor de istorie a ratat această şansă istorică, e vorba de întâlnirea cu Piaţa Universităţii, nu cu viitorul, pe asta, după cum putem vedea, n-a ratat-o.
Ca om care şi-a făcut studiile universitare la Iaşi, mi-am dorit din suflet ca măcar a doua zi să facă tânărul premier ce avea de făcut. Alde Mustea, Fustea şi cum i-o mai fi chemând păreau nişte băieţei destul de mari ca să poată primi şi singuri găletuşele cu nisip şi alelalte bunuri de inventar din mâinile foştilor miniştri. Mihai Răzvan Ungureanu a ţinut morţiş să-i ţină de mână. Taman în vremea aceasta, nişte români
