Foto: Arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române Povestea cineva, nu demult, că un turneu al unui teatru românesc, într-o capitală vest-europeană, cu una dintre piesele lui Caragiale, pare-mi-se „O scrisoare pierdută”, i-a făcut pe vestici să râdă în hohote, deşi nu cunoşteau limba în care se juca. E unul dintre semnele multe ale universalităţii unui scriitor, dar şi un semn al atemporalităţii operei sale, perfect valabilă în orice timp şi în orice loc.
Hypolite Taine spunea: „Un scriitor nu aparţine istoriei prin accidentele vieţii lui, ci prin talentul său şi talentul stă în scrierile sale”. Totuşi, un „accident”, o banală fotografie, veche de zece ani (atunci, acum un secol), pusă de un fotograf în vitrina atelierului său cu două zile înainte de aniversarea lui Caragiale, în ianuarie 1912, l-a inspirat pe redactorul unui ziar să facă interviul despre care voi pomeni ceva mai la vale. De ce? Pentru că acea fotografie îi reprezenta pe doi mari dramaturgi români din zorii veacului XX, I.L. Caragiale şi Alexandru Davila.
Cum spuneam, jurnalistul – care semnează, sibilinc, „M. Faust” – vede fotografia şi exclamă: „Ah! Iată un document de actualitate”, intră, negociază cu meşterul, şi „peste cinci minute eram în posesiunea tezaurului”. „Tezaur?”, mai întreabă el, „Da. Nu exagerez. Fotografia în sine e ieftină, dar cei doi maeştri pe care îi reprezintă îmi sunt scumpi”. Următorul pas – pentru că spuneam că e vorba despre interviu – este să-l caute pe Alexandru Davila, sunându-l la locuinţa lui, după care se prezintă acasă la acesta, cu creionul şi carnetul pregătit. Fără a fi fost „fermecat dintru început” de Caragiale, foarte repede Davila devine unul dintre marii săi admiratori. Dar „admiraţiunea mea pentru acest scriitor a rămas în domeniul platonic, până am venit în capul direcţiunii generale a teatrelor. Atunci am avut putinţa s-o traduc în fa
