Cea mai nouă premieră a Teatrului Odeon, "Când Isadora dansa", pe textul lui Martin Sherman, în regia, coregrafia şi costumele lui Răzvan Mazilu, o scoate din nou la rampă pe Maia Morgenstern care face şi de această dată ceea ce ştie ea cel mai bine: să ţipe.
"Ei, hai, că se putea şi mai rău!", comentau amuzaţi nişte critici la ieşire, în seara premierei. "Adică putea să zbiere chiar mai tare. Am văzut-o şi în alte spectacole şi ştim că poate." Da, e adevărat, se putea şi mai rău. Şi eu am văzut-o pe Maia Morgenstern în nişte spectacole absolut de nerecomandat minorilor sau cardiacilor, dar problema nu este că se putea şi mai rău, ci de ce oare nu se poate mai bine?
„Medeea“ reloaded
Mulţi regizori au renunţat cu totul la a mai colabora cu ea pentru că se pare că este complet încremenită în proiect. Este, orice i-ai face, mereu setată pe on şi cu volumul dat la maxim. E un vulcan de energie şi doar un regizor specializat în îmblânzit fiare sălbatice se mai poate descurca cu ea. Iar Răzvan Mazilu nu este un astfel de regizor (bine, unii ar spune chiar că nu este deloc regizor, ci doar coregraf, dar să trecem peste aceste amănunte). Felix Alexa ce mai reuşeşte să-i ţină decibelii în frâu, nu ştiu cum face, ar trebui să ţină un congres sau o conferinţă pe tema asta, ori măcar să scrie o carte cu titlul "Tratat de îmblânzit Maia". Singura explicaţie logică pentru eternele ei zbierete este probabil aceea că atunci când un actor nu mai are nimic înlăuntrul lui, nu poate scoate din el altceva decât zgomot.
Toată lumea o iartă şi-i trece sub tăcere derapajele pe motiv că "este o mare actriţă". Ok. Dar, dacă mă gândesc bine, ultimele ei roluri cu adevărat "mari" în teatru au fost în "Medeea" din "Trilogia antică" a lui Andrei Şerban şi în "Ghetto", în regia lui Victor Ioan Frunză. Ori, iertată să-mi fie precizarea, acestea datează de mai bine d