Evenimentul cel mai important al zilei de joi nu a fost validarea noului Guvern în parlament, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci discursul unicului reprezentant pe care Opoziţia l-a avut prezent la şedinţa camerelor reunite.

Victor Ponta a avut o alocuţiune ponderată, lipsită de clasicile - de-acum – acuze şi revendicări, care, pe de o parte, a stârnit admiraţia adversarilor politici, iar pe de altă parte i-a nedumerit – ca să folosesc un eufemism – pe partenerii din coaliţie. Şi poate că nu numai pe ei, pentru că şi în PSD există o opoziţie internă care nu aprobă toate măsurile şi iniţiativele conducerii. Cea mai deschis exprimată, recent, a fost opinia preşedintelui fondator, Ion Iliescu, care a declarat că greva parlamentară nu i se pare un instrument oportun şi că lupta politică trebuie dusă în interiorul arenei parlamentare.

Principalele reproşuri lansate de liberali după ce şi-au revenit din uluiala produsă de discurs, au fost acelea că tonul retoricii pontiene nu se potriveşte cu cel abordat de aripa antonească a USL, că partenerii nu s-au pus de acord în privinţa naturii mesajului şi că demersul liderului PSD ar fi adus chiar cu o abdicare de la principiile sfinte ale tacticii politice adoptate de Opoziţie. Alţii, mai binevoitori, au considerat că Ponta nu şi-a putut călca în picioare prietenia care-l lega de Ungureanu şi că tirada sa n-a fost altceva decât o formulă de politeţe. Cei mai vizionari au descifrat însă o tentativă de rupere a Uniunii, într-un moment care ar putea crea social-democraţilor un culoar electoral unic mai favorabil.

Fisura în edificiul uselist i-a înviorat pe teoreticienii puterii, care s-au grăbit să salute în mod ipocrit rezonabilitatea de care a dat dovadă Ponta. Evoluţiile imediate n-au indicat însă procesul unei rupturi evidente. Ponta a motivat că nimeni nu-i spune ce să spună şi, cu atât mai puţin i-ar pu