La o conferinţă organizată recent de reprezentanta Comisiei Europene la Bucureşti s-a făcut afirmaţia că economia autohtonă ar fi devenit "normală", că la mulţi indicatori stăm mai bine decât numeroase economii din Uniunea Europeană. A fost prezentat şi un tablou de bord în acest sens.

Sunt indicatori macroeconomici care pun într-o lumină favorabilă România: nivelul datoriei publice (în jur de 36% din PIB în 2011, faţă de o medie de 80% în zona euro), consolidarea bugetară (deficit structural de circa 3% din PIB anul trecut faţă de peste 7% în 2008), scăderea deficitului de cont curent (de la 12-13% în anii 2007-2008 la circa 5% din PIB în ultimii ani). Dar asemenea cifre sunt o citire unilaterală a economiei româneşti. În plus, precum un Triunghi al Bermudelor, criza foarte adâncă a făcut ca indicatorii la multe ţări să o ia razna, ceea ce reclamă circumspecţie în analiză.

Economiile emergente din UE/NMS (care au intrat din 2004) au înregistrat rate de creştere economică mult superioare celor din restul UE până la criză, uneori peste potenţial (aşa s-a petrecut şi în România). Aceasta a făcut ca datoriile publice să rămână mici, întrucât ce contează pentru nivelul lor faţă de PIB este rata de creştere economică în relaţie cu deficitul bugetar. Cu excepţia Ungariei (datorie publică de peste 75% din PIB) şi Poloniei (datorie publică de peste 55% din PIB), ţările din Europa Centrală şi de Răsărit au datorii sub 40% acum. Dar datoriile lor au crescut rapid după izbucnirea crizei, în unele cazuri s-au dublat din concomitenţa creşterii deficitelor bugetare şi imploziei economice. Ceea ce se tolerează unor economii de către pieţe nu se tolerează altora. De pildă, Germania are o datorie publică de peste 70% din PIB, deci superioară celei a Spaniei (sub 60%), ca şi a celor mai multe NMSs. Dar Germania are surplusuri externe mari, fiind creditor net al zonei eu