Où sont les neiges d’antan? – se întreba François Villon, cu peste cinci veacuri în urmă, în „Ballade des dames du temps jadis“ („Balada femeilor din alte vremuri“).
Unde sunt zăpezile de altădată? Iată-le, au venit! Sunt aici, lângă noi, printre noi, pentru noi! Sunt zăpezile de astă-dată! Le duceam lipsa, iar ele au dat buzna în Bărăganul nostru, pe străzile noastre, în bătăturile noastre. Ne-au cotropit precum valul de lăcuste biblice şi ne-au îngropat în case, sub grinzi care ameninţă să trosnească. Am văzut oameni zidiţi de vii între munţii de omăt şi eliberaţi pe câte-o ferestruică precum supravieţuitorii bombardamentului atomic de la Hiroshima. Bomba cu zăpadă a lovit năprasnic, fără să aştepte votul Parlamentului, avizul Curţii Constituţionale ori schimbarea de guvern. Sunt lucruri inadmisibile într-o democraţie!
Prim-ministrul Mihai Răzvan Ungureanu a îndrăznit să constate că, prin satele deszăpezite de jandarmi şi de Armată, există localnici care stau cu braţele încrucişate şi se refugiază la gura sobei. Premierul a evitat să-i numească şi pe cei care, în mijlocul mobilizării generale, se dreg cu una mică în beciul propriu ori la bufetul din sat. Important e ca salvatorii să facă pârtii spre bufet şi spre uşa pivniţei, într-un vast efort de deszăpezire a damigenei.
Printre strigătele de ajutor s-a remarcat cel al unui bucureştean care, intervenind telefonic într-o emisiune televizată, a solicitat „autorităţilor, Armatei, Guvernului, oamenilor de bine" să-l ajute urgent pe tatăl său, om bătrân, „izolat de o săptămână, fără mâncare şi fără căldură", într-o căsuţă de pe Valea Buzăului. Cineva din studio a îndrăznit să întrebe: „Dar dumneavoastră de ce nu vă duceţi să vă salvaţi tatăl?" Convorbirea s-a întrerupt brusc, iar întrebarea a rămas fără răspuns.
Iarna apocaliptică din Vrancea-Buzău-Brăila-Galaţi-Ialomiţa-Călăraşi-Constanţa-Tulc
