Prim-ministrul Ungureanu a făcut o gafă teribilă, când a judecat la suprafaţă o realitate extrem de gravă. A căzut în aceeaşi capcană ca premierul Tăriceanu, când a vizitat satele inundate din Banat.
Ungureanu şi Tăriceanu s-au gărbit să acuze locuitorii satelor afectate de urgia naturii că nu pun mâna pe lopată, pentru a înlătura efectele calamităţilor. Au greşit amândoi foarte grav, arătând că habar nu au care este realitatea în ţara pe care o conduc.
Am relatat din teren inundaţiile din Banat şi într-adevăr, reporterii găseau uşor câte un grup la cârciuma din sat. Însă erau doar câţiva.
Pentru jurnalistul curios să meargă mai departe de uliţa principală a comunei, să facă o documentare completă, se deschidea o cu totul altă lume a satului. O lume în care tinerii sunt aproape dispăruţi, cu gospodării locuite de bătrâni bolnavi şi neputincioşi. Satele din Banat lovite de inundaţii în 2005 erau uriaşe azile de bătrâni. În imaginile prezentate acum de jurnaliştii care ajung în satele îngropate sub zăpadă apar aproape mereu oameni care nu mai au puterea să pună mâna pe lopată, pentru a face pe plac prim-miniştrilor care-i dojenesc.
Dincolo de aparenţele care au împins doi şefi de guverne să emită judecăţi de valoare eronate, în situaţii similare, se află realitatea din satele româneşti. Tinerii au plecat şi bătrânii nu mai au capacitatea să se gospodărească aşa cum o făceau în trecut. Din această pricină vedem, culmea, săteni care nu mai pot să-şi prepare pâinea în casă, să supravieţuiască iarna o săptămână din alimentele pe care, teoretic, le adună toamna în cămări.
Nu pot să o facă din acelaşi motiv pentru care nu pot să pună mâna pe lopată: nu mai au putere să ţină gospodării care să le asigure provizii, chiar şi pentru o iarnă uşoară. Sunt oameni condamnaţi să moară de frig şi de foame, dacă autorităţile sau puţi
