Istoria intelectualilor din Europa comunista si post-comunista este plina de paradoxuri si adeseori deconcertanta. Unii dintre cei care, in anii 70 si 80, erau, ori pareau a fi, personaje demne de tot respectul, au ales in anii urmatori sa sustina pozitii cel putin stranii, chiar jenante. In loc de a gandi post-comunismul, deci in locul reflectiei critice mature, s-au auto-victimizat si au facut din marginalitate un titlu de onoare, plasandu-se pe pozitia de distribuitori auto-desemnati ai “certificatelor de buna purtare”, au intrat in dezbaterile despre crimele totalitare ale veacului al XX-lea scriind lucruri cel putin dureroase pentru victimele Holocaustului si pentru toti care cred in valorile societatii deschise.
Din ungherele unor mereu invocate “biografii exemplare”, acesti oameni sunt tentati sa trimita sageti in dreapta si in stanga, sa-si nege loialitatile de-odinioara, sa rescrie istoria dupa umorile lor de moment, fiind convinsi ca nimic nu se interpune intre ei si adevarul absolut, moral, istoric ori politic. Uneori, cum nota candva Jacek Kuron, indelungata opozitie fata de un sistem politienesc duce la interiorizarea comportamentului atat de detestat, adica acela politienesc. Vreau sa fiu bine inteles, nu ma refer la cineva anume, ci la un sindrom.
Descumpanire valorica
Altii insa au ramas fideli crezului lor democratic, find jigniti, maculati, ponegriti. In Romania ultimilor ani, a avut loc o dezolanta deriva axiologica, deci de acea bulversare a valorilor pe care o diagnosticheaza Dan Tapalaga in volumul purtand chiar acest titlu. Este vorba de ceea ce, intr-o serie de articole aparute in “Evenimentul Zilei” in 2008, H.-R. Patapievici definea drept “ocuparea centrului”, o operatiune la care au participat si participa nu putini intelectuali, inclusiv unii cu trecut disident, deloc ingrijorati de propaganda sistematica (si toxica) a
