Răzvan Ionescu Textul care urmează l-am scris şi publicat exact cu cinci ani în urmă în Gazeta de Transilvania. La ceea ce se întâmplă astăzi în România nu mai am puterea deocamdată de a scrie vreun text nou. Las activiştii creştini de dreapta-stânga-nprejur să-şi exprime ohtăturile naţionale după ce l-au votat pe derbedeul naţional dând în prealabil preţioase s.o.s.-uri electoratului drept-credincios.

"Dacă un paznic de lagăr naziste urmărit prin toate junglele din Amazonia, cum suportăm noi să trăim alături de criminalii comunişti?”(Vladimir Bukovski)

Mi-e dor de tata. A murit pe 8 decembrie 1989. Adică acum 18 ani, 5 luni şi 16 zile. Nu a mai apucat să vadă cum cade comunismul. Era un om simplu. Îi plăceau caii. Şi femeile frumoase. Părinţii lui aveau pământ. Mult. Erau chiaburi. Şi liberali. Comuniştii i-au luat tot. Şi părinţii. Şi pământul. Şi caii. Şi liberalii. A primit domiciliu forţat. La comun. A avut noroc. Alţii au primit la Canal. Sau la Aiud. Sau la Sighet. Sau chiar glonţ. Au fost 200 de puşcării. S-au dat 25.000.000 de ani de detenţie. S-au numărat 300.000 de morţi. Dintre care 10.000 de femei. Toate erau frumoase. Azi sunt cifre. Tata i-a urât pe comunişti. În afară de unul. Eu. Era(m) durerea lui. Azi eu nu mai sunt comunist. Ce rău îmi pare că tata nu mai e! Să vadă cum nu mai sunt! Nu ştiu ce sunt. Am primit 10 hectare din pământul lui tata. Mi l-au dat prin ’90 comuniştii lu’ Iliescu. Undeva în Ialomiţa. În satul Bărcăneşti. Aşa că aş putea fi pesedist. Sau chiabur. Sau latifundiar. Nu sunt. Nici pesedist. Nici chiabur. Nici latifundiar. Alte 40 de hectare, ce trebuiau să mi se restituie, conform legii, nu le-am mai primit. Nu mai vor liberalii. De ce? Uite aşa! Din solidaritate. Cu liberalii lu’ bunicu’? Nu. Cu comuniştii lu’ nea Nicu. Adică, cu mine?! Nu, că eu nu mai sunt. Cu ăştia ai lu’ Iliescu? Nu, că nici ei nu mai sunt. Da