In sistemul romanesc dominat de presedinte, dar fara a inceta sa fie "partitocratic", proba cea mai importanta a autonomiei unui prim-ministru este capacitatea sa de a dialoga cu opozitia pe teme legate de actul de guvernare. Investirea rapida a guvernului condus de Mihai R. Ungureanu a fost o veste buna din perspectiva nevoii de stabilitate a tarii, intr-un an electoral si, totodata, intr-o perioada ce se anunta extrem de agitata pentru economia nationala, din cauza tulburarilor din zona euro. Noul cabinet are o marja de manevra destul de redusa, atit din cauza climatului politic general, cit si din considerente obiective, in primul rind financiar-bugetare. In raport cu echipa precedenta, cuvintul de ordine este mai degraba continuitatea, nu ruptura. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu exista elemente de noutate, iar unul dintre cele mai interesante vine din caracterul extrem de neomogen al reprezentarii partidelor componente, in conditiile in care PDL si-a retras din echipa ministeriala liderii de prim rang, in timp ce UDMR si UNPR si-au mentinut reprezentarea la virf. Avem, asadar, un premier independent aflat in fruntea unei echipe al carei nucleu (ministrii PDL) vrea sa fie tehnocratic, in timp ce periferia (ministrii UDMR si UNPR) isi mentine alura politica. Pentru cei care apreciaza ca presedintele Basescu va fi oricum adevaratul conducator, formula nu are nimic bizar, in sensul ca nu exista nici un deficit politic in nucleu. Premierul Ungureanu nu va incerca sa-si dezvolte autoritatea, ci va fi un mediator intre ministri si totodata un intermediar privilegiat in relatia Guvern-Presedinte. Nu va fi nevoie sa se intilneasca o data la doua zile cu liderii PDL si nici sa creeze organisme de tip CoCoPo (consiliu de coordonare politica a coalitiei), notorii pentru ineficienta dovedita in anii 1997-2000. Pe de alta parte, este larg raspindit si punctul de vedere confor