Istoria intelectualilor din Europa comunista si post-comunista este plina de paradoxuri si adeseori deconcertanta. Unii dintre cei care, in anii 70 si 80, erau, ori pareau a fi, personaje demne de tot respectul, au ales in anii urmatori sa sustina pozitii cel putin stranii, chiar jenante. In loc de a gandi post-comunismul, deci in locul reflectiei critice mature, s-au auto-victimizat si au facut din marginalitate un titlu de onoare, plasandu-se pe pozitia de distribuitori auto-desemnati ai “certificatelor de buna purtare”, au intrat in dezbaterile despre crimele totalitare ale veacului al XX-lea scriind lucruri cel putin dureroase pentru victimele Holocaustului. Din ungherele unor mereu invocate “biografii exemplare”, sunt tentati sa trimita sageti in dreapta si in stanga, sa-si nege loialitatile de-odinioara, fiind convinsi ca nimic nu se interpune intre ei si adevarul absolut, moral, istoric ori politic. Uneori, cum nota candva Jacek Kuron, indelungata opozitie fata de un sistem politienesc duce la interiorizarea comportamentului atat de detestat, adica acela politienesc. Vreau sa fiu bine inteles, nu ma refer la cineva anume, ci la un sindrom.
Altii au ramas fideli crezului lor democratic, find jigniti, maculati, ponegriti. Cand ne ocupam de acest subiect este bine sa respectam faptele, sa le cunoastem si sa incercam sa le intelegem. Opozitia fata de comunism a adus laolalata, in unele momente, oameni cu optiuni altminteri foarte diferite. Anticomunist a fost si Havel cu a sa viziune toleranta, inradacinata in valorile societatii deschise, dar si unii intelectuali cu inclinatii intens xenofobe care au rabufnit in unele momente, in special dupa dezmembrarea Iugoslaviei. Rinocerizarea etnocentrica a atator intelectuali din Serbia si Croatia demonstreaza ca delirul nationalist, acea paranoie individuala si colectiva despre care scria Danilo Kis, nu este un
