Stau pe holul spitalului judetean si astept, de trei ore, un semn de bunavointa, de la doctori. Prietenul meu e internat de zece zile, la sectia cu trei litere, ATI. Terapie intensiva, unde sunt adusi bolnavii in coma. Vizavi de mine e o doamna mai in varsta, cu caciula de blana de vulpe alba, cum se purta pe vremuri. Femeia e agitata, e inlacrimata, e disperata, caci sotul i-a fost adus in acea dimineata tot la sectia cu trei litere, in stop cardiac. Pe sotul ei si pe prietenul meu ii leaga ceva, acum. Tuburile de oxigen prin care sunt mentinuti inca in viata. Sunt doi pacienti "intubati", al caror spirit pluteste intre doua lumi. Pe mine si pe doamna cu caciula de blana de vulpe polara ne leaga durerea si o licarire nemarturisita, de speranta.
Femeia vorbeste din nou la telefon. Aceeasi poveste, aceleasi suspine si lacrimi. Dupa un infarct, pe sotul ei l-a luat salvarea, caci in elicopterul de Timisoara n-a mai apucat sa-l urce. "A intrat in stop cardiac, draga, nu l-au mai urcat pe elicopter. Si doar nu era bolnav, draga, n-o fumat, n-o luat pastile, n-o fost la spital in viata lui. Eu eram aia mai bolnavicioasa. Mai bea si el cate o rachie, draga, poate doua, da' n-o exagerat niciodata". Doamna isi repeta povestea la telefon, de cateva ori. O suna rudele, cunoscutii. Mai suna si ea. O inteleg, e necajita, e disperata. Afara zapada e mare, abia-abia a razbit cu masina, de la Lipova, la Arad.
RMNEu am venit la spital, pe la 8 dimineata, cu un scop precis. Voiam sa solicit doctoritei de salon trimiterea pacientului la test RMN, o scanare detaliata a corpului, care poate ca ar fi precizat diagnosticul. Dupa multe povesti de la "apartinatori" si vecini, ca si dupa lecturarea pe furis a istoricului incomplet al evenimentului, consemnat in foaia de observatie a pacientului care nicicum nu ti se pune de buna voie la dispozitie, reconstituisem, in sfarsit
