Se spune că într-o ţară condusă de un regim extremist, un important grup minoritar ajunsese să participe la demonstraţii în care, înarmate cu pancarte şi lozinci, victimele cereau să fie izgonite din \"paradisul\" totalitar. Sursa: EVZ

Deşi persoana de la care ştiu povestea se jură că lucrurile s-au petrecut în realitate, n-a putut să-mi spună dacă organizatorii erau chiar protagoniştii, ori dacă executau ordinele perverşilor ideologi cu ifose de vizionari. Oricare-ar fi fost situaţia - şi chiar dacă întâmplarea e pur fictivă -, metafora merită să fie reţinută: e posibil să existe comunităţi, clase ori naţiuni întregi care, în anumite împrejurări, îşi clamează, cu obstinaţie, dreptul la autodistrugere. Şi tare mi-e teamă că noi, românii, ne calificăm cu asupra de măsură pentru o astfel de postură.

Ne-am obişnuit, încă din 1990, să evoluăm pe o stranie partitură masochistă. Una din zicerile din vremea lui Iliescu m-a intrigat din cale-afară: "Cu cât mai rău, cu atât mai bine". Înţelegeam, fireşte, "schepsisul" ingenioasei construcţii lingvistice, dar nu vedeam cum putea fi "mai bine" dacă buboiul răului creştea monstruos. Iar dacă se spărgea, tot noi, prostimea, aveam să fim înecaţi în dejecţiile corupţiei, ticăloşiei şi cinismului. Cât de antiproductivă e o asemenea strategie se vede şi la nivel internaţional. În mintea occidentalilor, presiunile ideologice, embargourile, izolarea regimurilor totalitare (asiatice ori sud-americane) reprezintă o soluţie. E ca şi cum ai introduce o portocală într-un storcător de fructe: zeama curge, dar sâmburii (răului) rămân intacţi. Pătura conducătoare şi oprimantă continuă s-o ducă bine-mersi, pe când populaţia ajunge, de la sapă de lemn, direct în cimitir.

Obiceiul pârei la Înalta Poartă are, la noi, vechime. Geme istoria de cereri de maziliri venite din partea boierilor pământeni, încât nu mai ştiau turcii pe cine