„Evenimentului Zilei“ publică pe prima pagină chipul lui Ion Cristoiu, cochet accesorizat cu o lulea scurtă, aşezată pe buze şi susţinută de două degete. Atitudinea seamănă cu cea a lui Sartre, cel care îşi dispreţuia propriul corp şi, luşând cu un ochi, poza cam la fel. Sau, poate, jurnalistul vrea să ne trimită cu gândul la Malraux, cel despre care se spunea că ar avea degetele îngălbenite ireversibil de ţigările pe care practic le „suda“. Ori îi imită pe Montand şi Gainsbourg, cu ochiul închis ca să nu le intre fumul, în timp ce trăgeau proletarian, ca mafioţii sau ca lumpenii, din chiştocul lipit de colţul buzei? E ceva ostentativ şi neautentic, totuşi, la Cristoiu, precum adidaşii plus pletele aceluiaşi din precedenta sa eră la „Eveniment“. Cât despre gestul în sine, pur exterior, acesta este nu numai superfluu, ci dă senzaţia de second-hand, de ceva „fumat“, chiar dacă el avea trecere cândva la mari scriitori, la filosofi, la mari artişti şi oameni de ştiinţă din sec Publicitate olul trecut, precursori de referinţă ai lui Cristoiu în materie de poză cu ustensila de fumat la gură: Einstein, Sartre, Camus, Malraux, Montand, Gainsbourg ş.a., dependenţi pe bune, dar şi încântaţi să apară în media sau în filme în postură de fumător, care le conferea, la vremea aceea, un fel de aură de macho spiritualizat, adicţiunea eminamente bărbătească sugerând o dependenţă cel puţin egală faţă de idei. Gestul suicidar, de a bea tutun, în curând vechi de un secol, a fost consemnat şi pe timpuri, la Cluj, unde martori oculari l-ar fi surprins pe Cristoiu la „Croco“, cafenea unde făcea un fel de team building cu colaboratorii „Vieţii Studenţeşti“, cu ţigara Carpaţi „fără“ (filtru) de rigoare, savurată până la chiştoc, marcă, pe atunci, la noi, a intelectualităţii de top, în faţa unei cafele, lăsată de bonton, la plecare, numai pe jumătate băută. Foarte tânăr fiind, cu o au