Pentru a avea şanse să reuşească, noul prim-ministru trebuie să arate că ştie să-şi scrie singur misiunea şi să o pună în practică.

În discursul său din parlament, care nu a fost lipsit de nuanţe prezidenţiale, noul premier a confirmat dorinţa sa de a aduce un nou suflu în politica românească. Abandonarea mesajelor bombastice şi cu accente populiste ale predecesorului său a permis ca apelul la dialog să nu pară un simplu exerciţiu retoric. În această atmosferă, până la proba faptelor, orientarea mediatică dominantă devine irelevantă, iar ideea că Mihai Răzvan Ungureanu ar avea o „misiune imposibilă“ devine un avantaj politic, pentru că orice reuşită va fi trecută în contul său, pe când orice eşec va putea fi pus pe seama contextului.

Semnul de întrebare din titlu nu se referă la măsura în care misiunea asumată este una dificilă, acest lucru ţine de evidenţă, ci la ideea implicită că ar fi vorba despre o „misiune“ clară, cu obiective şi mijloace precise. Ipoteza pe care doresc să o propun aici este că această „misiune“ nu este deloc clară, iar actorii implicaţi au obiective diferite. Cei care şi-au reunit forţele pentru a face posibilă schimbarea de guvern au, pe termen mediu şi lung, interese profund divergente. În plus, noul premier are propria sa agendă determinată de faptul că va dori să facă politică pentru mult timp de acum încolo. Deşi majoritatea guvernamentală, în primul rând cei din PDL, au acceptat persoana sa din motive de „imagine“, este greu de crezut că Ungureanu va accepta un simplu „joc de imagine“.

Primul-ministru va fi obligat ca relativ repede să-şi dovedească dacă nu independenţa, măcar diferenţa şi mai ales autoritatea asupra miniştrilor. Este uşor de bănuit cum va reacţiona majoritatea, dacă diverse politici guvernamentale nu mai răspund interesului imediat al partidelor şi clenţilor politici, dacă organismele de control