Eşecul de a opri violenţele din Siria ar putea discredita nu doar ONU, ci şi noua sa doctrină a responsabilităţii de a proteja, spun susţinătorii unui răspuns decisiv împotriva regimului Assad. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că Siria nu este Libia şi că o intervenţie ar putea face mai mult rău decât bine, avertizează scepticii.
8 februarie, ora 7 dimineaţa, oraşul Homs, Siria. Pe masa unui spital din oraşul asediat de forţele preşedintelui Assad se află un băieţel de 2 ani cu capul bandajat. Este mort. Casa în care locuia împreună cu părinţii săi a fost lovită de un obuz guvernamental. „Oare ce mai aşteaptă ONU? Până mor toţi copiii şi femeile din oraş? Copilul şi-a pierdut toţi creierii.“ Sunt imagini şocante explicate de Danny Abdul Dayem, un britanic de origine siriană, într-o filmare pe YouTube. „Rachete, gloanţe, cadavre pe stradă, bucăţi de oameni împrăştiate în toate părţile. Este viaţa cu care ne-am obişnuit în Homs. De ce nu ne ajută nimeni? Unde este umanitatea din lume? Unde mama naibii este ONU?“, întreabă disperat Danny, din mijlocul oraşului în ruine. De 11 luni, armata preşedintelui Assad reprimă cu eficienţă industrială protestele cetăţenilor săi. Se estimează că numărul morţilor în rândul civililor a ajuns la 5.000.
Şi totuşi, în urmă cu o săptămână, o rezoluţie a Consiliului de Securitate, inspirată de Liga Arabă, care cerea oprirea imediată a violenţelor şi preşedintelui Assad să predea puterea unui apropiat al său care să organizeze alegeri libere, a fost blocată de către Rusia şi China. Şi asta în condiţiile în care prevederile documentului erau foarte îndepărtate de mandatul explicit dat în cazul libian. Reacţia ambasadorului SUA la ONU a fost una dintre cele mai „nediplomatice“ din istoria instituţiei: „SUA sunt dezgustate de un veto scandalos“, a spus atunci Susan Rice.
Acum, opinia publică internaţională pare tot m
