„Exuvii“

de Simona Popescu, Editura Polirom

„Exuvii“ este un roman autobiografic, axat pe copilăria şi adolescenţa autoarei - o perspectivă „autistă“, o rupere a contactului (psihic) cu lumea înconjurătoare şi trăire intensă a propriei vieţi interioare, o perspectivă oarecum inocentă asupra lumii. Romanul, apărut în 1997, s-a bucurat de o primire foarte bună din partea criticii, devenind un „clasic“ al literaturii postmoderne româneşti. „Deoarece cărţile pe care le-am scris se influenţează între ele, iar «Exuvii» este doar o parte dintr-un puzzle al cărui model îl văd doar eu, un «model» pe care l-am avut în faţa ochilor pe la douăzeci şi ceva de ani, când am ştiut care sunt obsesiile mele şi de ce trebuie să scriu eu despre ele cât timp o să pot să scriu. Eu scriu. Şi scrisul meu este un fel de frică. Nu ştiu de ce, de unde. Şi frica n-are stil. Îi invidiez pe acei ce-şi spun lor înşişi scriitori şi literaţi, pe acei care cred că scrisu-i izbăvire, resuscitare şi tot aşa. Dar litteratu - ştiu prea bine -, printre alte sensuri legat de sclavi, înseamnă şi «stigmatizat». Eu ştiu că scrisul nu-i decât păcat mor(t)al. E ca o sinucidere continuă“, a spus Simona Popescu. Enigmaticul titlu al cărţii spune, într-un fel, totul: căci „exuviile“ sunt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelişurile năpârlite ale vietăţilor care, crescând, se transformă cu totul. La fel facem şi noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare. Simona Popescu nu poate şi nu vrea să le abandoneze: le strânge, le colecţionează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vârstele precedente la un loc. Credinţa ei este că psihologia individuală, identitatea, personalitatea îşi pierd consistenţa dacă renunţă la paşii anteriori. Nu suntem doar ce suntem, ci şi c