Scutul antirachetă în versiunea Obama diferă fundamental de cel avansat de către Administraţia Bush. Acesta din urmă era o problemă sensibilă pentru Rusia: cele 10 interceptoare terestre desfăşurate pe teritoriul polonez ar fi putut doborî inclusiv rachete intercontinentale lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic. Mai mult, proiectul Administraţiei Bush nu era tehnic configurat pentru a răspunde ameninţărilor pe termen scurt şi mediu provenite din Orientul Mijlociu. Este diferenţa esenţială dintre cele două sisteme. În versiunea Obama, sistemul este adaptat, croit în funcţie de iminenţa ameninţărilor. Programul în versiunea Bush nu era gândit să acopere Sud-Estul Europei, ci apăra Statele Unite şi doar anumite părţi ale Europei. Abordarea lui Obama este diferită. Scutul evoluează în măsura în care ameninţarea evoluează. Astăzi, iranienii au cel mai vast inventar de rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune din Orientul Mijlociu. Şi îl extind atât cantitativ, cât şi calitativ. Ei au testat deja un număr de astfel de rachete cu rază medie de acţiune, printre care şi Shahab 3, care pot atinge părţi ale Europei şi chiar au dezvoltat capacităţi spaţiale. În designul său actual, sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune şi tehnic nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale lansate din zona Orientul Mijlociu înainte de 2020. Scutul american din Europa îşi propune să descurajeze un potenţial „şantaj“ pe care l-ar putea exercita Teheranul la adresa statelor europene şi a zecilor de mii de militari americani staţionaţi pe continent. Din 2012, se aşteaptă ca sistemul american să fie integrat în scutul NATO.

Un scut în 4 viteze

Prima fază (2011) a amplasării scutului american, consumată la 7 martie, are o dimensiune preponderent maritimă şi presupune desfăşurarea în Meditera