În anul de graţie 2009, când un cumul de factori externi si interni au forţat Romania să importe credibilitate prin acordul multilateral FMI-CE-BM, unul dintre motivele cele mai serioase de retrogradare a ţării de către agenţiile de rating a fost acumularea de datorie externă pe termen scurt. Tot atunci s-a produs „fuziunea” între datoria publică a statului şi cea privată, astfel că, în pofida tuturor eforturilor de a se face în continuare distincţie între cel două mari categorii, accesul la pieţele private de capital a devenit prohibitiv. România a trebuit să se conformeze de voie, de nevoie, la noul unghi de apreciere a solvabilităţii statelor.

Prăbuşirea peste aşteptări a PIB, mult peste prognozele cele mai pesimiste ale acelei perioade, la care s-a suprapus seceta financiară, în sensul întreruperii fluxurilor de capital ce au condus anterior la supraîncălzirea economiei, au demonstrat necesitatea acordului de împrumut. Potrivit calculelor recent prezentate de BNR, între 2008 şi 2011, diferenţa negativă de intrări de capital extern prin investiţii străine directe şi împrumuturi pe termen mediu şi lung se cifrează la peste 14 miliarde euro, ceea ce înseamnă că fără fondul tampon constituit prin împrumutul instituţional multilateral, ajustarea ar fi fost mult mai dramatică decât a fost (nu o simplă reversare a creşterilor nesustenabile a salariilor).

Pe de altă parte, deşi aparent n-are sens să mai dezgropăm morţii, Guvernul Boc a administrat execrabil absorbţia fondurilor europene, în schimb a cumpărat timpul pierdut în 2009 şi jumătate din 2010 ( când a făcut reformă exclusiv din vorbe) cu împrumuturi la bănci pentru plata pensiilor şi salariilor. S-a produs astfel acumularea rapidă de datorie publică fără ca aceasta să se regăsească în creşterea economică.Absorbţia fondurilor europene a fost enorma miză pierdută, contrar judecăţii iniţiale a acordu