Omul pe care filosoful german Herbert Marcuse a început să-l cheme în a doua jumătate a secolului trecut „unidimensional“ se numeşte astăzi – şi chiar cu un respect deosebit şi afişat – „profesionist“. Spre deosebire însă de analizele profunde şi cu veritabile valenţe de diagnostic ale gânditorului, termenul „profesionist“ proliferează în prezent în şi printr-o incultură, nu numai lipsită, dar parcă şi scutită deja de orice fel de avertisment. Fără a şti deci că, de fapt, există o ruptură fundamentală întreetimologia şi istoria lui. Căci, istoric vorbind, termenul de „profesionist“ provine şi îşi dobândeşte pentru prima oară faima publică tocmai pe… terenurile de sport şi, mai ales, în arenele pugilistice. El se referea deci – începând cam din al doilea deceniu al secolului XX – la practicarea plătită şi concurenţială a unor activităţi care până atunci se desfăşurau mai ales pentru delectarea şi dezvoltarea fizică, personală şi socială a oamenilor. Care, de atunci, au devenit de fapt meserii practicate la niveluri şi performanţe concurenţiale mereu mai ridicate şi mai… specializate, îngustate. Iar împreună cu procesele care-l preluau şi-l purtau, termenul a trecut în semnificaţia lui – la început treptat, apoi parcă în avalanşă – în mai toate domeniile şi ariile activităţilor umane. Ştiinţa nu este, nu a putut şi nici nu a vrut să fie scutită sau ferită de această avalanşă. Chiar dacă aici profesionalizarea a devenit asociată cu specializarea. Aceasta, de regulă, se înţelege pe sine drept „aprofundare“ inevitabilă şi chiar binefăcătoare. Numai că, dacă privim mai în profunzime, nu vom putea totuşi constata altceva decât faptul că, în orizontul – oricât de îngustat – al vreunei „specializări“ de acest gen, nu vom găsi altceva decât conexiuni (de regulă neexplicitate) cu numeroase alte „specializări“ deja la fel de… „profesionalizate“. Tot istoric vorbin