Demisia lui Raed Arafat a reprezentat „scânteia” începerii protestelor, atât din Bucureşti, cât şi din restul ţării. A fost picătura care avea să umple paharul pentru cetăţenii sătui de aroganţa şi nonşalanţa unui preşedinte-jucător şi a unui premier supus. Ca şi la mitingul poliţiştilor din 24 septembrie 2010, din faţa Palatului Cotroceni, nici acum nu a crezut nimeni că aceşti protestatari – consideraţi de către Putere ca fiind o mână de „ciumpalaci şi vermi” – vor reuşi să „bifeze” câteva victorii importante.
Povestea protestelor din Piaţa Universităţii a început undeva pe 10 ianuarie 2012. Nu cu celebrul „a fost o dată ca niciodată”, ci cu un nesperat moment de solidaritate din partea oamenilor, transformat mai apoi într-o luptă stoică împotriva preşedintelui şi a Guvernului Boc.
Mărul discordiei a fost demisia lui Raed Arafat, pe fondul unei dispute televizate cu preşedintele Traian Băsescu pe legea sănătăţii, pe principiul „preşedintele spune, preşedintele dispune, restul se supune”.
13 ianuarie 2012. Protestele s-au extins rapid în toată ţara, iar manifestanţii au obţinut prima victorie: retragerea legii sănătăţii din dezbatere publică. Într-o manieră ruşinoasă, Emil Boc a susţinut că nu a avut cea mai bună informaţie despre legea sănătăţii, inclusiv situaţia cu Raed Arafat. „Pe unele aspecte nu am avut cea mai bună informaţie, inclusiv situaţia cu doctorul Raed Arafat. Astăzi s-au lămurit lucrurile, şi între preşedinte şi Raed Arafat, şi între mine şi Raed Arafat.”
15 ianuarie 2012. În primele zile de proteste, jandarmii au intervenit în forţă, zeci de oameni fiind bătuţi, băgaţi nejustificat în dubă şi duşi la secţiile de poliţie. Reporterii Jurnalului Naţional au vorbit cu un bătrân în vârstă de 68 de ani, din Teleorman, snopit în bătaie de către jandarmii furioşi din Piaţa Universităţii. Bătrânul a
