Satul lui nu are nimic idilic. Creangă ar fi rămas doar un Ion dacă s-ar fi născut în acest sat, iar condeiul lui Coşbuc ar fi amuţit pe hârtie.

Visa că mănâncă lapte covăsit cu o bucată mare de cozonac aburind. Frigul din casă l-a făcut să-şi deschidă ochii. A întins puţin piciorul, însă s-a cutremurat. Era frig. Prin ferestra prăfuită, la colţul căreia se întindea casa unui păianjen, a văzut doar alb. Ceea ce ar fi trebuit să fie o binecuvântare era doar o pacoste.

Şi-a trăit viaţa la ţară, acolo unde nu-ţi dă nimeni zăpada din faţa curţii, aşa cum a văzut că se întâmplă în oraş. La el, noroiul urcă până-n tindă şi nu iese afară decât odată cu velinţa. Aşa cum nici sărăcia nu pleacă din coliba sa.

Satul lui nu are nimic idilic. Creangă ar fi rămas doar un Ion dacă s-ar fi născut în acest sat, iar condeiul lui Coşbuc ar fi amuţit pe hârtie.

În satul lui e veşnic sărăcie. Copiii sunt întotdeauna flămânzi. Banii pe alocaţii se beau în cârciumi. Acolo se fac şi se desfac partide, se împart voturi şi se înjură Guvernul. „Auzi, cică să dăm noi zăpada cu lopata! Da de ce mai avem jandarmi şi armată?“, se lamentează colegii de pahar, în timp ce dă pe gât ultima înghiţitură de cocleală vânătă pe care vânzătoarea i-a vândut-o drept ţuică. Nici când au fost inundaţii nu a mişcat un deget. Nevasta-sa a rămas cu tot greul, iar el şi-a înecat amarul la cârciumă.

Acu n-o să mai scape de văicărelile ei şi o să trebuiască să dea zăpada din tindă. Fără nicio vlagă pune mâna pe lopată şi face loc de trecere în curte. Urcă şi în pod să înlăture zăpada pe care viscolul a vârât-o în toate crăpăturile.

Lopta se loveşte de nişte cărţi vechi. Iniţial, a vrut să le arunce. O filă desprinsă dintr-un caiet i-a făcut să-i tresară inima. Era o coală dictando, un scris îngrijit, de copil. Literele aveau răsuciri şi rotunjiri ca în Abecedar. „Iarna pe