Odată cu schimbarea de guvern prin care Emil Boc a plecat din Palatul Victoria, iar Mihai Răzvan Ungureanu îi ia locul, România a intrat într-o nouă epocă a istoriei sale. Nu avem de ce ne ascunde după deget, iar mutarea (şi mutaţia) politică înfăptuită merită să fie recunoscută ca atare. Ea era deja pregătită de evoluţiile treptate, însă nestingherite nici măcar de vreun control parlamentar efectiv, ale fostei Securităţi către creşterea şi diversificarea sa, în forme reciclate şi asezonate, după decembrie 1989, în mai multe servicii secrete (unii vorbesc de 7, alţii de 9, iar alţi comentatori le-au pierdut şirul, căci au în vedere şi „srl"-urile de gen, create şi puse pe roate de foştii ofiţeri de informaţii pensionaţi sau retraşi din serviciul statului).

Eu însumi spuneam, chiar aici, în România liberă, în urmă cu puţini ani, că „Visul întâiului stătător al ţării de a pune sub o pălărie comună toate serviciile secrete sau măcar cât mai multe dintre ele, într-o Comunitate a Informaţiilor, nu s-a realizat nici până în ziua de astăzi, deşi datează de ceva vreme." (2 septembrie 2009) Cu alt prilej notam, uimit, că, de vreme ce statul român pare să fie profund ataşat de „conspirativită" şi subversiune, care sunt cuvintele de ordine în materie de jocuri politice interne, nu înţeleg de ce nu se proclamă făţiş drept stat al serviciilor de informaţii prin excelenţă.

Nu eram singurul ins din România care gândea în această direcţie la posibile clarificări de statut. Mircea Mihăieş observa, în 1999, că „...ideologia Securităţii se regăseşte la formaţiuni politice de azi", iar Vladimir Tismăneanu puncta că „nici un partid din spectrul politic nu s-a sustras total ideilor profesate de Securitate" (citez din volumul Încet, spre Europa, 2000). Or, iată. Prin numirea şefului SIE, dl. Mihai Răzvan Ungureanu, în fotoliul şi la pupitrul de comandă al ţării, în calitate