Cu toate ca rational oricine pricepe ca unirea face puterea si ca puterea este necesara spre a promova interese si implini aspiratii, in practica, adesea, este nevoie de un adversar redutabil comun spre a ajunge la unire. Chiar si asa, nu orice amenintare uneste. Sunt si amenintari care mai degraba dezbina. Este cazul situatiilor in care devize precum "scape cine poate!" sunt mai atragatoare decat lozincile de tipul "numai impreuna vom reusi!".
Pentru partidele politice romanesti alegerea intre o pace stramba si un razboi drept depinde de felul in care identifica si masoara amenintarile, precum si de unghiul din care privesc situatia; respectiv de pe o pozitie partizana sau din perspectiva interesului national. Concluzia se schimba dupa cum precaderea este acordata pericolelor care le pasc ca jucatori politici pe scena romaneasca sau celor care pandesc Romania in ansamblu.
In cele ce urmeaza nu vom analiza problema partidelor pentru care anul 2012 este acela al luptei pentru putere prin adunarea cat mai multor voturi, ci felul in care amenintarile la adresa Romaniei ar trebui sa influenteze politicile de partid.
Din noianul crizelor prin care trece natiunea romana esentiale in momentul de fata sunt criza de incredere, pe plan intern si criza de solidaritate, pe plan extern.
Criza economica globala este tratata adesea ca o criza a sistemului capitalist. Fara a respinge o asemenea teza, se poate aprecia ca aceasta criza a capitalismului este de fapt o criza a democratiei nationale. Intr-adevar, criza democratiei a permis ascensiunea oculta a unei guvernari plutocrate care a generat disparitati imense de avere, transformate apoi in inegalitati si distorsiuni structurale ale cererii. Asemenea dezechilibre au fost aparent depasite prin inginerii financiare; in fapt incercari de a substitui statului piata si a scapa capitalul de sub controlul po
